Noul post de televiziune TVR Cultural (care a început să ofere filme interesante, dar pe care societățile de cablu întârzie să-l preia, deși conform contractului de înființare erau obligate să difuzeze canalele de stat) reia în această noapte, la ora 23.55, ceea ce s-ar putea numi un clasic al cinematografiei românești, deși ocaziile de vizionare nu prea au existat până acum: Viața nu iartă (1958), regia: Iulian Mihu și Manole Marcus, cu: Nicolae Praida, Marius Rucăreanu, Romulus Neacșu, Emil Botta, Mircea Balaban, Angela Chiuaru, Dana Comnea, Ilie Duțu, Vasile Ichim, Lazăr Vrabie, trei operatori: Mircea George Cornea (ulterior un cunoscut, dar slab regizor de film), Gheorghe Fischer, Alexandru Întorsureanu. Această ecranizare după o nuvelă de Alexandru Sahia (scriitorul a mai fost ecranizat și mult mai târziu de Alexa Visarion în Înghițitorul de săbii) nu era prima colaborare dintre cei doi coregizori, ei debutând tot împreună, în 1955, cu mai scurtul La mere. Erau primele filme a doi regizori care se vor dovedi ulterior a face parte dintre pilonii de rezistență ai șandramalei cinematografiei românești, ei semnând, de-a lungul unei opere foarte prolifice, multe filme importante, dar și multe rateuri zdravene, ca orice regizor român care se respectă. Subiectul filmului din această seară ar fi interesant dacă el nu ar trebui întâmpinat cu toată precauția necesară față de un film făcut în plină perioadă proletcultistă: în timpul celui de-al doilea război mondial, unui soldat aflat în agonie îi trece prin fața ochilor întreaga lui viață. Profesor în viața civilă, el își amintește cum, animat de nobile idealuri pacifiste, încerca să le vorbească elevilor despre civilizația umană și despre neabătutul ei mers înainte, idei dintre cele mai înaintate de care acum s-a ales praful. Dar nu ne facem nici o speranță, filmul nu este Iluzia cea mare a lui Jean Renoir sau J'accuse al lui Abel Gance sau alt mare film pacifist, nu este decât filmul de început făcut pe vremea lui Dej a doi importanți regizori români, dar importanți doar pentru noi aici. Traiectul în continuare al celor doi realizatori a fost destul de diferit.
Manole Marcus (1928-1994) este pomenit în vechea ediție a lucrării „Secolul cinematografului”, ca fiind „cel mai important moment în creația sa”, cu filmul Puterea și Adevărul (ehe, ce vremuri!) din 1971, pe scenariul lui Titus Popovici, prezentat în felul următor „Film politic ce abordează, de pe pozițiile statuate de Congresul al IX-lea al PCR, primul sfert de secol de construcție socialistă în România”. Florian Potra consideră că filmul este „o critică a trecutului, înțeleasă ca o funcție activă, creatoare a prezentului care își prospectează viitorul”. Asta da subtilitate a criticii marxiste! Alte filme importante ale lui Marcus: Străzile au amintiri, Cartierul veseliei, Zodia Fecioarei, Canarul și viscolul (cu celebrul cântec al formației Phoenix), Departe de Tipperary, Actorul și sălbaticii (rol important pentru Toma Caragiu, dar scenariul la fel de mincinos ca toate cele semnate de Titus Popovici ― e-adevărat, acest scriitor cu mare talent, cum ar veni „minte-mă, dar minte-mă frumos” ―, Ioan Grigorescu, Mihnea Gheorghiu și ceilalți abonați la bănoasele scenarii ai „epocii de aur”), Operațiunea „Monstrul”, Orgolii, Mitică Popescu.
La Iulian Mihu (1926-1996) altceva este interesant: o permanentă dorință de a experimenta și de a căuta originalitatea chiar în absența premiselor absolut necesare, de la Viața nu iartă până la Dublu extaz, ultimul lui film, îl împinge spre numeroase eșecuri lamentabile, pe care nu le-ar fi semnat nici un regizor decent, poate doar cu pseudonimul Alan Smithee. Rămân însă câteva filme reușite și foarte interesante: Felix și Otilia (una dintre cele mai bune ecranizări românești), Nu filmăm să ne amuzăm, Alexandra și infernul (după Laurențiu Fulga), Marele singuratic (după Marin Preda) și mai ales Lumina palidă a durerii (1980), care se apropie ca valoare de ceea ce pare a fi modelul său (?), premiatul cu Palme d'Or Arborele cu saboți de Ermanno Olmi. Iar la secțiunea eșecuri: Procesul alb (după romanul „Șoseaua Nordului” de Eugen Barbu; ce vremuri, aveam un fragment și în manualul de clasa a VI-a), Femeia la volan (!), Omul și umbra, Comoara, Anotimpul iubirii, Muzica e viața mea și mai ales Flăcăul cu o singură bretea (1991) în care, aflat în deplină libertate, Mihu amestecă, într-un inutil musical din care nu se mai înțelege nimic, „Niculăiță Minciună”, „Cănuță, om sucit” și proaspăta figură tutelară a lui Ceaușescu!
