Interpreţi şi roluri
Mi-o amintesc pe
Carmen Galin în
Ilustrate cu flori de câmp: din «dragul de el» nu-I scotea pe acel individ poltron, de care avusese nenorocul să se îndrăgosteacă. Şi mi-o mai aduc aminte în
Ora zero, aşteptând, în stradă, în prag de An nou şi de maternitate, un ins care nici el nu avea de gând să se arate. Ori în
Bietul loanide, gata să meargă până la capătul lumii alături de un logodnic fanatic, legiuit întru demenţă destructivă. lar mai de curând, în
Ana şi «hoţul», acceptând să meargă alături de un băiat care, până la proba contrarie, nu era chiar idealul mamelor cu fete de măritat. Ba, dimpotrivă. Mă întreb, de unde această propensiune a unei actriţe înzestrată cu un chip inteligent, luminat de o privire gata să îţi acorde, mai înainte de toate, omagiul ironiei, de unde această propensiune zic, către fetele care îşi caută fericirea acolo unde nu le este dat să o afle (sau o află greu)? Cred că, pe ecran, o vocaţie secretă a actriţei Carmen Galin este aceea a încrederii, nu atât în puterile ei — ca eroină — ori în darurile omului ales, cât în forţa sentimentului. Când spune «dragul de el», nu pe «el» îl vedem, ci chipul dragostei. Când vorbeşte despre «datoria femeii de a fi alături de bărbatul ei» (
Bietul loanide), suntem martorii unui ataşament tragic. Ciudatele, graţioasele desene pe care le conturează cu degetele, în aer, în discuţiile cu Mihai din
Ana şi «hoţul», sunt, într-un anumit fel, o voită «copilărie», menită să-I readucă pe acesta mai aproape de o lume din care se exclusese prea brutal. Există, în jocul actriţei, o credinţă — greu de dizlocat — în puterea bunelor sentimente, o credinţă câtuşi de puţin atinsă de aripa naivităţii şi care, odată contrazisă, este înlocuită de o tărie a pierderii în demnitate, ce îl înnobilează întreaga fiinţă. Lângă un astfei de om, chiar te poţi încumeta să pleci, într-o dimineaţă, pe bicicletă, în cautarea unor
Mere roşii, cu convingerea că, fie şi numai pentru acest motiv, viaţa este, cum se spune, frumoasă.
