Publicăm mai jos fragmente dintr-o convorbire despre scenariu pe care un redactor al revistei noastre a avut-o cu scriitorul Alecu Ivan Ghilia.
— Fără să fie întâmplătoare, întâlnirea mea cu filmul s-a produs totuşi, datorită mai cu seamă stăruinţei cu care un prieten — regizorul
Iulian Milhu — a căutat să mă convingă să pun mâna pe condei şi să scriu un scenariu. Pentru început am fost solicitat să scriu dialogurile unui film realizat de
Marius Teodorescu. Este vorba de
Mândrie…
Nu e nevoie de menajamente. Rezultatul muncii mele n-a fost un prilej de... mândrie. Evident, lipsa de experienţă şi-a spus şi ea cuvântul. Dar n-a fost numai asta. „Dialogul” meu a fost socotit ca un „cuier” în care urmau să se agaţe sarcinile drmaturgice ale filmului, sarcini pe care contextul (imagine, interpretare) nu le slujea cu limpezime. Textul meu trebuia să fie doar un mijloc de a explica momentele psihologice ale filmului, meandrele naraţiunii, datele interioare ale unor personaje care nu vorbeau singure despre ele, care nu trăiau efectiv. În genere, cred că regizorul trebuie să se slujească de textul vorbit, dar dacă, prin viziunea lui de ansamblu nu izbuteşte să-şi comunice mesajul, ideea şi speră că dialogul îI va salva, el greşeşte fatal...
Desigur se poate angaja un dialoghist în realizarea unui film, însă cu condiţia ca să i se pună la dispoziţie un material dramaturgic de o construcţie robustă, pe care dialogul scris ulterior să-l lumineze, să-I coloreze, fără a avea însă sarcina de a-l „salva”...
Dacă nu este raportată Ia o experienţă concretă, discuţia despre specificul cinematografic nu-I poate decât îndepărta de ecran pe autorul de beletristică. Aceasta, în ciuda talentului literar şi în ciuda unei viziuni plastice despre realitate, care ar trebui să-l ducă, firesc, la porţile filmului; capătă adevărate complexe dacă, să zicem, nu cunoaşte unele noţiuni complicate de tehnică ori abrevierile înscrise în decupajele regizorale. Orice autor al unor proze dense, bazate pe înfruntarea unor caractere distinct conturate, utilizând o construcţie dinamică, o desfăşurare alertă a momentelor, poate să scrie scenarii şi încă scenarii bune. El poate contribui la realizarea unor filme interesante, dar rolul primordial îl are — să nu ne facem iluzia că ar fi altfel — regia. Regizorul, în ciuda faptului că stăpâneşte tainele imaginii, „angajează” un operator. Bun cunoscător al muzicii, îşi apropie un compozitor. Se înconjoară de oameni (o echipă) care îi pot sluji intenţiile. El are nevoie de scriitor pentru stabilirea liniilor de acţiune, pentru organizarea materialului, pentru diferenţierea prin limbaj a personajelor. Dar regizorul vede filmul cu precizie, anticipează efecte, utilizează Ia maximum talentul colaboratorilor săi, iar misiunea scriitorului, oricât ar fi de importantă, nu trebuie exagerată fiindcă — repet — scriitorul nu poate „salva” un film. Marii regizori (Chaplin, Eisenstein, Antonioni, CIair) şi-au compus, singuri sau în colaborare, scenariile...
În ceea ce priveşte tematica filmelor noastre — capitol esenţial al discuţiei despre scenariu — ne bucurăm când la festivalurile internaţionale ale filmului peliculele româneşti sunt cu tot mai multă insistenţă remarcate. Şi e firesc să fie aşa. Dar ne poate paşte un pericol: în goana după subiecte care să fie universale, de interes internaţional, ignorăm teme specific naţionale, probleme de stringentă actualitate şi realizăm, filme–pamflet (reuşite, e drept), ca filmele lui
Gopo, fie ecranizări în care temperamentul poporului nostru şi aspiraţiile lui către universalitate nu sunt slujite cu maximă veridicitate, ca în cazul lui
Codin (reuşit, e drept) şi aşa, spectatorilor nu le sunt oferite oglinzi ale timpului şi peisajulul nostru. Drama din
Harakiri este de proporţii grandioase, dar eu n-o văd decât într-un film japonez; universul istoric pe care a fost proiectată mă interesează aproape în mod egal cu subiectul propriu-zis. Deci, militez pentru filme româneşti. Nu „balade naţionale” cu decoruri şi costume de la „Muzeul satului”, nu filme pline de ceea ce (turistic) se consideră a fi specificul minunatului nostru popor. Trebuie să realizăm filme care să ne zugrăvească aşa cum suntem, cu drame şi întâmplări veridice, ridicate prin transfigurare artistică la valenţele simbolului. Aceste creaţii vor fi mesageri străluciţi peste hotare ai poporului şi, trăind realităţile unei epoci filozofic evoluate, putem avea convingerea că filmele noastre (cele bune, desigur) se vor impune cu hotărâre într-un context mondial.
Cred că discuţia despre scenariu trebuie continuată prin a ajunge la esenţă, adică la problemele privind filmul ca ansamblu de mijloace de exprimare, adică la problemele REGIEI de film. Consider că iniţiativa revistei „Cinema”, discuţia despre scenariul de film, este o bună „prefaţă” a unei viitoare confruntări de opinii.
