O performanţă de „concurs”

     Cronica imaginii
     Filmul Concurs demarează cu o imagine văzută prin parbrizul unui autobuz, care ru­lează pe o şosea umezită de ploaie, o şosea de smoală străjuită, de o parte şi de alta, de copaci denşi ce zăvorăsc lumina într-un fel de tunel de metro clorofilian, ireal, prin adân­cime şi geometrie, o axialitate optică forând, parcă, spaţiul şi timpul; pe geamul maşinii se prelinge apa cu lacrimi vitroase, reflectând pete de cer şi perle solare, în forme alungit mişcătoare de o fotogenie interferenţială; un tânăr pedalează pe bicicletă, descriind traiec­torii şerpuitoare, care rup simetria calculată a cadrului, alături de un cal alb costeliv, eternul trinom om-animal-natură; şi, undeva, departe, o pată albă irizată, misterioasă atrage privirea cu forţă de magnet stelar, promiţa­toare în beznă ca o speranţă.
     Genericul curge, acorduri somptuoase de orgă electronică dau bolţii vegetale sonorităţi de bazilică, o poartă masivă, cu pretenţii cas­telane, frânge mişcarea şi brusc te trezeşti az­vârlit „dincolo” într-un univers invadat de o ceaţă dominatoare, călcând sub picioare o iarbă suculentă travestită în verde de Blow up. E dimineaţă. Răsare soarele. Începe con­cursul. Intrigat, citeşti pe generic numele operatorului şef: Vlad Păunescu. Excelentă rezolvare plastică acest prolog, oricum, ceva ieşit din comun şi, îndrăznesc să afirm, un segment de film cum nu s-a mai văzut în ul­tima vreme.
     Pentru operator, care în loc de busolă poartă la gât un exponometru, „orientarea” în pădure ridică mai multe probleme, două cel puţin, esenţiale: de „fizionomie” naturală, adaptată la necesităţile de dramaturgie şi de mişcare într-un cadru relativ închis, pe teren accidentat, cu lumini şi umbre înşelătoare. Trei replici din scenariu fixează trei repere de ambianţă vegetală. „Pădurea a fost, dintotde­auna, un prieten al omului”, şi operatorul o converteşte voluptuos, pe ecran, în imagini seducătoare. Copacii sunt viguroşi, cerul este albastru, roua de dimineaţă dă frunzelor o lu­cire de apă fantomatică. Pădurea oferă privi­rii culori vii şi o frumuseţe somnolentă. Voit, accentuat, în spiritul ideii, pădurea este fru­moasă, dar plată ca o ilustrată. „În pădure se pot întâmpla multe” şi această ameninţare surdă ca un ecou, este preluată de operator la modul psihosenzitiv; el schimbă registrul cromatic şi, folosind tot timpul, la filmare, un filtru cu tentă uşor albăstruie, pădurea se su­pune docilă într-o arborescenţă mai rece. Ca­drul se populează cu elemente de joc, să le zicem topografice (izvor, mlaştină, prăpastie etc.) speculate, puse în valoare prin unghiulaţii inspirate, optică deformatoare, mişcări de aparat sugestive. „Parcă-i turbată pădurea asta” şi pe ecran se insinuează întunericul, furtuna se dezlănţuie, vârtejuri de frunze moarte se răpustesc asupra echipei, un co­pac uscat, scheletic, se prăbuşeşte în apă etc. Pădurea în trei ipostaze: prietenoase, ne­liniştită, răzbunătoare. Şi, deşi genericul tră­dează că acţiunea se desfăşoară în pădurea Băneasa, în realitate s-a filmat în peste 12 zone forestiere, pe care operatorul le topeşte într-una singură (cu excepţia câtorva strodenţe), respectând unitatea de loc şi succe­siunea de timp, o singură zi de la răsăritul la apusul soarelui.
     Pentru cine cunoaşte, cât de cât, imagine dă film, ştie că o asemenea operaţie presupune o deplină stăpânire a tuturor mijloacelor teh­nice şi artistice, începând cu expunerea („cu­rată sinucidere pentru un debutant”, pronos­tica un confrate din studiou) şi terminând cu compoziţia cadrului, factura imaginii, cromatica peisajului, mişcarea camerei de luat ve­derii. La acest ultim capitol, Vlad Păunescu se întrece pe sine şi dă dovadă de pricepere, intuiţie, inventivitate. Filmează static portrete şi compoziţii de grup, urmăreşte echipa de con­curs într-o manieră ce aminteşte de o Scri­soare neexpediată a lui Urusevski, se agită nervos cu mişcări circulare, filmează de jos, de sus, la firul apei, sare peste prăpăstii, se strecoară ca o pisică printre copaci, cade în grotă, într-un cuvânt, imaginează tot ce se poate imagina pentru a imprima dinamism cadrului. Simplu? Deloc. Operatorul nostru îşi improvizează un travelling pe frânghie, in­spirat din ascensiunile montane şi, agăţat într-un cărucior aerian, plonjează, zboară, se prăvăleşte, se învârte cu virtuozitate de acro­bat. Bolta cerului este pentru el o cupolă de circ, sub care execută „numere vizuale” spectaculoase, inedite. Ei, da, acesta este operatorul modern, un artist al mişcării, un artizan al cineticii.
     Treptat, lumina se stinge, acţiunea îşi consumă ultimele evenimente şi concursul de orientare se încheie pe fundal de astru la as­finţit. Final? Încă nu. Efectele puternice, emoţionale, sunt lăsate la urmă. „Puştiul” des­coperă femeia răstignită la orizontală, spaţiul este cutremurat de explozii convenţionale su­gerând treziri de conştiinţă, pădurea sumbră asistă, impasibil, la drama individuală şi la stupefacţia colectivă şi, peste întreaga na­tură, se aşterne o lumină orbitoare, purifica­toare, care topeşte contururi şi diluează culorile. Lumina se metamorfozează cu acompa­niament de orgă, în abur, un nor alb al unei binefăcătoare iluzii. Abia acum se poate pune punct şi pe generic, nefiresc de imaculat, apare cuvântul „Sfârşit”. Pata albă de la „înce­put” de film a invadat întreg ecranul.
     Tânărul operator-şef, debutantul Vlad Pău­nescu, şi-a îndeplinit misiunea la superlativ. Să fie oare surprinzătoarea lui reuşită rodul întâmplării? Imposibil. Vorba cuiva, nu cresc trandafiri din răsad de varză. Vlad Păunescu este un operator de real talent, care răsare dintr-o întreagă pleiadă de operatori talentaţi.
     Regizorul Dan Piţa are marele merit de fi descoperit. Adică, s-a orientat.