Vârsta spirituală a creatorului nu coincide neapărat cu cea din buletinul de identitate. „Tinerețea este o stare de spirit”. S-a spus această frază de multe ori și cu îndreptățire. Cu toate acestea, nimic mai firesc decât nevoia pe care cinematografia noastră o manifestă azi mai mult decât oricând pentru filmele adresate tinerilor, dezbătând problemele specifice unei vârste înfățișată de prea multe ori cu o dezinvoltură vecină cu superficialitatea: mici idile, mici hârjoane, mici dezamăgiri, mici defecțiuni în faza de decolaj.
Trebuie salutată dorința unei cinematografii de a renunța la clișee și dulcegării în favoarea înțelegerii lucide și responsabile a unei problematici complexe și grave. Problematica vârstei la care se fac cele mai importante opțiuni ale vieții, vârsta alegerii unui drum — și câte drumuri nu se resfiră în jurul fiecărui ins? ―, vârsta descifrării vocațiilor — și câte chemări nu murmură de pretutindeni? Deciziile care determină o existență nu se iau la vârsta coaptă, ci în anii în care aluatul uman e încă fraged. Atunci „se pun bazele”. De la bazele profesiunii, la bazele familiei. Atunci răsună cel mai puternic fundamentala întrebare: încotro?
Prea cald pentru luna mai (scenariul: Petre Sălcudeanu) în aparență „un fapt divers”, dar faptul are semnificante reverberații; regia Maria Callas-Dinescu, aflată acum la cel de al treilea film, film care atestă un progres proporțional, o serie de calități legate de o anume senzație de prospețime, senzație la care se ajunge după un demaraj destul de lung, pe parcurs pelicula nefiind ferită deloc de o serie de stângăcii, filmul, zic, face parte din eforturile unei bresle de a răspunde unei necesități presante și de prim ordin. Ochiul oricărui privitor, oricât de neatent, a constatat de mult această realitate, dar statisticile arată cu precizie că majoritatea covârșitoare a spectatorilor de azi o reprezintă tinerii. Este firesc ca acest tineret să nu se mulțumească numai cu ideea că „tinerețea e o stare de spirit”. E firesc să dorească filme în care să se regăsească explicit, emoționant, convingător.
Noua producție a Casei de filme Unu este un proces de conștiință (și nu numai) în care sunt implicați un grup de liceeni aflați într-o situație dificilă, în care — e adevărat — hazardul joacă un rol nefast, dar nefastul intră aproape întotdeauna pe uși deschise sau întredeschise. În mod firesc, nu sunt implicați numai adolescenții, ci și părinții lor, în primul rând un tată când prea clement (din neatenție), când prea autoritar (din exasperare). George Constantin cu binecunoscuta-i forță (un asemenea amestec de forță și gingășie, de fermitate și farmec apare — dacă apare — de câteva ori într-un secol; dar nu despre asta e vorba), actorul pe un spațiu relativ restrâns face să trăiască intens un personaj care poartă în eI un zbucium autopunitiv. Mama zărită doar o clipă, după un geamlâc — evident același rol de nălucă îl deține și în viața familială — și-a cocoloșit odrasla, i-a dat bani pe ascuns, așa cum pe ascuns o vedem acum strecurând prin ferestruică, o tavă cu bunătăți. Bărbatul, tata, a fost, este prea ocupat. El nu cunoaște proverbul: „dacă vrei să ajuți un om nu-i dai un pește, ci-l înveți să pescuiască”. Tatăl a rezolvat și încearcă și acum să rezolve „intervenind”. Băiatul este beneficiar al unor avantaje inutile și păgubitoare. Pe de-o parte, el primește starea de privilegiu (odată cu cheile mașinii sau cu dublura cheilor), pe de altă parte, el respinge sau încearcă să respingă acest umilitor protectorat. Adrian Păduraru schițează portretul unui adolescent la răscruce. O anume aroganță de băiat frumos și „cu mijloace”, dincolo de care bănuim, mai mult decât ne lasă interpretarea cam univocă, agitația interioară a unei ființe care simte că trebuie să stea nu atât la volan, cât pe picioare proprii.
Tipologia tinerilor e variată. Marina Pricopie trăiește cu sensibilitate drama unei fete, rănită încă de divorțul părinților, stresată în fața unei mame noi prea energice și prea acaparatoare, o făptură dornică de puritate (multe scene de amintiri — sau dorințe? — petrecute sub copacii în floare ale unei primăveri cu ploi de petale curate; încăierări glumețe și delicate prin pajiști smălțate; să fim drepți: prea multă originalitate în aceste intercalări romantice, potopite de o ilustrație muzicală facilă, prea facilă nu prea e, dar intenția este clară, și s-ar putea interpreta că șirul de clișee este voit. În definitiv, n-ar fi nici prima, nici ultima adolescentă care vede iubirea „ca-n filme”. Mioara Ifrim e o școlăriță speriată, un pui de vrabie căzut de pe creangă. Dan Puric e un băiat inteligent, premiantul clasei, ochelarist, se-nțelege. Și el înțelege, bine și repede, și situația și soluția. Stelian Nistor, „băiatul cu valiza”, este un caracter mai tenebros; singurătatea l-a înveninat mult prea devreme. Băiatul are crize de răutate și accese de răzbunare. Interpretul joacă pe durul, dar jocul are nuanțe și gestul ultim de ispășire nu pică din senin. Tânărul actor îl face plauzibil. ÎI credem. Cel mai interesant din galeria acester tinere personaje pare a fi fiul magistratului (interpretat de Octavian Cotescu, care dă acestui rol și prestanță, dar și o vagă undă de umor). Tatăl este evident mândru de fiu (Adrian Vîlcu), Puștiul îl înfruntă cu dragoste filială, dar și cu demnitatea unui bărbat care poartă încă pe braț școlărescul număr. De aceea nu acceptă nici la această fragedă etate să nu fie el însuși. El este tânărul care s-a descoperit. El este tânărul care pronunță fraza-cheie: „tată, generația mea e mai bună decât îți închipui tu și nu încerca să faci din tine un tipar pentru felul meu de a fi”.
Demersul filmului e formulat cu precizie, ca în replica de mai sus, sau dizolvat în situații de viață care ar fi trebuit să fie obișnuite dacă nu ar interveni un accident stupid, dar alarmant, unul din acele accidente care cer grabnice radiografieri ale conștiințelor tuturor celor aflați la fața locului. Exceptând personajul interpretat cu umor și voită vulgaritate de Magda Catone (o marginală cam suspectă, cam fără căpătâi, găzduind din ce? cu ce? — petreceri cu becuri multicolore), lumea acestui film este alcătuită din făpturi care străbat, cum ziceam, un proces de conștiință. Nici cei care ne apar la început lași sau superficiali nu caută să scape de această necesară examinare.
Un film despre răspundere. Răspunderea părinților față de copii. Răspunderea pe care o nouă generație și-o asumă cu demnitate.
Un titlu care promite o deschidere din ce în ce mai largă spre mult discutatul și mult așteptatul „film despre tineri și cu tineri”.
