Angela merge mai departe

     S-ar putea spune că Angela merge mai departe e un film-portret. Nu un portret în ramă somptuoasă, în ulei, în mărime naturală, cu recuzită decorativă (în fundal, falduri de draperii).
     Portretul rezultă, de fapt dintr-un şir de crochiuri, înfăţişând o femeie la diferite ore ale zilei şi ale nopţii, o salariată care pleacă devreme şi vine tîrziu, cu sacoşele bineînteles, o şoferiţă mutată de curând într-un apartament nou (pereţi goi, mobilă pusă cu furca), o Julietă la vârsta ultimelor şanse (să nu exagerăm! — „Nu spun bărbaţii că viața începe la 40 de ani? - Începe pe dracu! Îşi fac și ei curaj, săracii!").
     Scenariul e semnat de Eva Sîrbu, publicistă de mare talent, sufletistă de anvergură şi critic de film cu un statut incredibil: deşi pune întotdeauna degetul pe rană, nu are duşmani. Dimpotrivă! Există cronicari contondenţi şi cronicari emolienţi. Eva Sîrbu e un cronicar-balsam.
     Regizorul Lucian Bratu s-a impus cu un film istoric de referinţă (Tudor), dar de douăzeci. de ani s-a înfipt cu o exemplară obstinaţie în actual: subiecte contemporane, conflicte contemporane, personaje contempoarane, în special femei, căci Bratu este unul dintre puţinii cineaşti care se simte mai bine în apropierea unor eroi care sunt, de fapt, eroine. De aici:  Un film cu o fată fermecătoare (hula stârnită de el la premieră ne apare peste ani neverosimil de stupidă). De aici celelalte „figuri de femei” memorabile: mica funcţionară din Drum în penumbră, primăriţa din Oraşul văzut de sus, Mireasa (...din tren), iar acum această Angelă: care merge mai departe. Cât de departe? Unde?
     Filmul s-ar putea subintitula Scene din viaţa unei taximetriste care ia un client beat doritor   s-ajungă mai întâi „La Leu”, iar apoi în India. (Doar pentru trei ani). Într-o anumită ordine de preocupări e vorba, desigur, de condiţia femeii singure, aflată la o vârstă precară. Privit   dintr-un alt unghi, Lucian Bratu şi echipa lui pun în discuţie şi o altă condiţie: condiţia firescului cinematografic aflat şi el în foarte multe filme autohtone la o vârstă tot atât de precară.
     În fond, orice cinematografie începe cu expresia naivă a ţărăncii care, văzând un portret, exclamă extaziată: parcă-i viu, maică! parcă vorbeşte! Nici o artă n-are voie să rămână în stadiul: lui „parcă-i viu”, dar toate trebuie să fi trecut prin această şcoală elementară. Sunt etape care nu pot fi arse. Numai după ce a studiat cu rigoare anatomia, numai după ce a învăţat să deseneze ca Rafael, Picasso şi-a permis să pună nasul pe lobul urechii.
Într-o cinematografie cu multe situaţii-limită, dar cu destul de puţine situatii fireşti, această Angelă fără mari ambiţii (dar şi fără ambiţii deşarte) ne propune o baie de naturaleţe. Nu-i un gest spectaculos, dar e un act estetic extrem de igienic. E un film care are curajul să fie   „ca-n viată” (monoton ca orice program cu ore fixe, tern ca orice zi terminată în faţa aceluiaşi televizor), un film cu întâmplări mici, căci ce evenimente epocale se pot petrece la un expres cu autoservire?
     E un film tandru. Un film care miroase a proaspăt.
     Reuşita se leagă în primul rând de numele Dorinei Lazăr şi fireşte de ideea regizorului Lucian Bratu de a apela la această actriţă care până la Stop cadru la masă era probabil cazată pe o altă planetă. Nici o reticenţă în a o compara cu protagonista din Alice nu mai locuieşte aici şi cu alte vedete de circulatie internaţională. După ce a fost nevastă veştejită şi mohorâtă şi delăsată în Stop cadru..., după ce a fost ibovnica dulce, parşivă, incendiară din Semnul şarpelui, iat-o sărind în alt registru, iat-o folosind alt arsenal, iat-o în Angela, o făptură absorbită de meseria de a trăi de unul singur, pe picioare proprii, respectiv pe patru roţi. Baie de naturaleţe? Desigur! Dar aerul de femeie dintr-o bucată nu se obţine dintr-o bucată, ci din acumularea unei puzderii de elemente quasi-inobservabile: un cot proptit şofereşte de geamul maşinii, un mers schingiuit de femeie care nu ştie să stea „pe tocuri”, o siluetă fără siluetă, o neştiinţă a trucurilor cochetăriei, o sticlă de rom destupată cu dinţii, o privire de toleranţă aruncată peste clienții criţă (îl cunoaşte pe Bachus din familie). Un lung şir de gesturi minuscule. Fiecare în parte poate părea insignifiant. Toate la un loc dau senzaţia unei naturaleţe halucinante, pentru că se ştie, nimic mai înspăimântător de greu de­cât a juca o femeie normala. Nu tu angoase, nu tu complexe, nu tu pitoresc, ci doar bunul simţ în stare pură. Pură ca şi frumuseţea actriței, care şi ea ne-a fost servită în stare naturală, adică fără coafură, fară machiaj, fără retuşuri secrete, (aparent, doar aparent) fără unghiuri favorabile” (pentru că o serie de „capete” au fost foarte meticulos studiate de Anghel Deca pentru a obţine senzaţia de neglijenţă atrăgătoare când femeia pare a nu-şi cunoaşte farmecele şi părul său e prins neatent şi firişoare zăbăuce formează în jurul capului un nimb de care ea n-are habar).
     Ca să întărească senzaţia de adevăr neprelucrat, regizorul a adus, în câteva articulaţii importante, oameni din-afara breslei, puşi în situaţia de a juca, mai mult sau mai puţin, propriul personaj. Reportera de la TV este, da, aşa cum o ştim cu toţii, reporteră la TV (Cornelia Rădulescu), doamna de la bufetul expres care laudă peştele fiindcă-i ,moale” pare „de-acolo” (Cleopatra Consalorino); mama Angelei (Stela Hăulică) cu statura ei puţină, cu vorbirea ei fără dicţie de conservator, cu panseurile ei (bărbaţii e de două feluri), cu gafele ei (la televizor eşti mai frumoasă, nu-ş ce-ţi face acolo), cu vechiturile de care nu se poate despărți, (decoruri: arh. Dodu Bălăşoiu), cu timbrul vocii ei nefiresc de firesc pare o mamă de-adevărat surprinsă după metoda cine-vérite.
     Într-o producţie cinematografică în care, de multe ori, documentele cele mai autentice reuşesc (tristă reuşită) să pară trucate, Lucian Bratu vrea să distrugă ideea de trucaj, să dea senzaţia întâlnirii cu viaţa „aşa cum e ea”, dar, fireşte, şi aşa cum o văd ei, autorii. Ei o văd fără cruzime, fără incisivitate, dar şi făra înfrumuseţări demagogice. Când lucrează cu fardul, autorii o fac tocmai ca să-şi bată joc de fard şi nu numai de fardul (plus peruca, plus restul recuzitei), folosit cu ingenuitate de o Angelă care nu ştie „să facă praf” bărbaţii (costume Florina Tomescu).
Tonul e afectuos, amical, de o francheţe calmă, discretă, fără colţuri. Nimic nu pare căutat. Străzile sunt de preferinţă în pantă, Iocurile sunt de preferinţă aglomerate, dar imaginile Bucureştiului curg într-o stare de voioşie reportericeaseă foarte bine secondată de montaj (Erika Aurian), de coloana sonoră (ing. Tiberiu Borcoman), de muzica lui Marius Ţeicu, mereu funcţională, dar niciodată deconspiratoare, o muzică transparentă, luminoasă, fragedă. Ea se opreşte siderată când bărbatul pocneşte femeia (din dragoste, vezi bine), dar după ce se dumireşte, îşi reia motivele plutind în jurul eroilor, ca un halo, folosind mereu instrumentele unei simplităţi curate, de pildă acel Blockflote care răsună inocent, însingurat şi pur.
În această tentativă de reevaluare a naturaleţii (de unii pierdută, de alţii neatinsă), există prezenţe fugare şi expresive: bucătarul galant (Tudor Heica), ex-soţia-crampon (Dorina Păunescu). domnişoara năbădăioasă (Iulia Boroş), clientul astringent (Val Uritescu) — dar există şi o anume incompatibilitate de structură artistică între protagonistă şi partenerul ei (Vasile Miske), există şi figuri prea şterse, există şi momente cam apoase („procesul” băiatului, autor de bilete amoroase).
     Cele mai reuşite scene din film: Ea, Angela, primind un bărbat străin şi învârtindu-se străină în propria casă, zăpăcită cu pardesiul pe umeri şi cu geanta în mână; vizita inoportună a fostei neveste, într-un apartament în care El — Ghiuri şi Ea — Angela rămân fără glas, dar discul de la picup nu încetează să spună: I'm very happy to meet you. Cea mai bună mi se pare scena televizorului. Angela stă singură, cu paharul de ceai cu rom. E seara de Telecinematecă. Pe ecran trece solară Ingrid Bergman şi apare el, irezistibilul Bogie. Odaia cu recamieră e invadată de o lume feerică, cântând faimoasa melodie din Casablanca, dar Angela, cu capul rezemat de perete, a adormit frântă.
     Filmul nu-şi propune să vorbească prin aluzii, dar dacă vrem neapărat un cifru, iată acest face á face: pianul cu coadă din Casablanca şi ceaiul cu rom din Balta Albă.