Nicolae Țic, autorul scenariului, e provenit din rândurile ziariștilor frenetici de la
Scânteia tineretului de acum vreo 25-30 de ani. Leat cu Teodor Mazilu,
Eugen Mandric,
Radu Cosașu, iubitori ai „sincerității totale”. Teoria s-a dovedit prea timpurie pentru acei ani. Prea „tare”. Așa se și exptică de ce unii dintre combatanți și-au și rupt câțiva dinți vrând s-o mestece. Țic n-a fost un teoretician înfocat, dar a fost și rămâne un practician sobru, tenace al onestității, o inimă de ardelean: în ventricule bate Slavici, în auricule pompează Rebreanu, un om al uzinei (n-am zis un bard al ei), un tip de creator atras mereu de baza piramidei, de mediile truditoare: pasageri de Rata, locuitori „la bloc”, navetiști, Ion tatăl lui Jean. „Jean fiul lui Ion”, ca să numim și unul din ultimele lui succese. Asaltul publicului va periclita eventual o casă de bilete, dar, sunt convinsă, nu-i va clătina un atom din încăpățânata lui modestie — ce cuvânt cernit, dar pe acest cuvânt Țic și-a clădit o foarte curată fortăreață personală. Ce vreți, fiecare organism își inventează un sistem de apărare propriu. Printre narciși și michelangeli acest extravagant creator a făcut din lipsa de vanitate o armă atomică la purtător.
Nu-i numai o trăsătură de caracter, e, cum ziceam, o atracție spre o Iume a anonimilor robotitori, cei care trag cizmele vieții și nu rareori ponoaseIe ei, furnicile, albinele, ca să vorbim ca fabuliștii. Scenariul pornește chiar de la imaginea unui sat-stup. Un stup cu albine cam îndărătnice (coconițele satului, suratele), cu trântori mai speciali (nu sunt desfiintați, ci se autodistrug, nu sunt alungați, ci evadează singuri), dar cu o matcă (vicepreședinta) jună, belă, cu plete de vedetă deloc rurală, cu pantaloni cum nu se prea găsesc prin cooperativele sătești, o amazoană pe motocicletă, pe cât de bărbată pe atât de feminină. Ea, eroina sfarămă munții-n pumni când se luptă pentru prosperitatea C.A.P.-ului, dar când e vorba de dragoste, de El, loana d'Arc devine o sfioasă, ca o bibilică în fața cerbului fugar, dar cerb. Nu e singura contradicție (femeia emancipată socialmente, dar prada — dulcea pradă a unei tradiționale feminități care-o pune să aștepte cu anii ca nehotărâtul să iasă din inexplicabila, abulica, jignitoarea lui nehotărâre, să-i ceară, în sfârșit, mâna, să treacă, în sfârșit, și la alte fapte decât fugare sărutări pe tâmplă și amenințări că se va ocupa să facă copii în semn de represalii pentru că „li s-a luat” făbricuța cooperativei).
Privind în jur, adică în existența unui sat modern, Țic se arată sedus tocmai de drama și farmecul unei epoci a contradicțiilor, o epocă în care satul și-a pierdut serenitatea patriarhală, încearcă să imite orașul, dar bioritmul lui nu s-a urbanizat cu totul (din fericire). Filmul e construit pe această diferență de cadență. E o diferență. care fabrică paradoxuri.
Un ins are „mașină mică” îngrijită cu dragostea pe care țăranul dintotdeauna o arăta animalului (când o pornește îi și spune un fel de diii! de hăis!), la care acum se adaugă și giugiuleala orășeanului față de odorul lui pe patru roți, fiindcă el, odorul, ea, Dacia, „mașina mică la scară” a devenit pentru el o nouă sursă de autoritate, de prestigiu (dacă ia și carnetul „se face” precis președinte, zice cineva, din off).
În prim plan stă o poveste de iubire între o vicepreședintă inimoasă, tinerică și fotogenică (Angela Ioan) și un președinte „plin” care I-a citit pe Titulescu și crede că o să-i meargă și Iui povestea cu demisia; oamenii înspăimânați că i-a lăsat singuri or să alerge să-l recheme la cârma satului (
Constantin Diplan). În jurul acestui ax se învârt moravuri și tipuri, orgolii jignite (pe mine să mă cheme de sus în jos, nu de...), agasări justificate (să mai vină și mapa să vadă sapa), ticuri birocratice (primul dintre ele este acel faimos „per ansamblu” căci, după cum se știe, un om cu un picior în balta înghețată și cu altul într-o căldare clocotită „per ansamblu” o duce bine). În jurul axului zboară și „vorbele” scornite de o fată promovată, dar nemăritată și scrisorile anonime și gestul statuar al unei babe plasată la o margine de sat ca să arate mereu: înainte! În jurul axului se petrec și partidele de șeptic la botul tarlalei nelucrate și semi-fuga doctoriței (dumneata știi ce-i o de-ro-ga-re?) și abandonul bărbatului care-și părăsește satul fiindcă are nevastă tânără și vrea și ea „bărbat navetist” (pronunță navetist ca și cum ar zice cavalerist). Aici se înregistrează și accidentele de mașină pe o uliță pustie, pentru că prioritatea devine o chestiune de demnitate personală care trebuie apărată cu orice și la orice preț. Cea mai grea vorbă rostită de un țăran pentru maxima usturare a semenilor lui este: „Țăranilor!” Mai e nevoie să explic de ce Țic a ales poradoxul ca o cheie a partiturii sale?
Regizorul Cornel Todea autorul unor spectacole tv remarcabile, (unele, de pildă,
Suflete tari după Camil Petrescu excepționale) nu pare deloc să fi căutat altceva decât o ilustrare plină de acuratețe. El a vrut să fie în notă. Nota filmului este scheciul televizat.
Dumitru Anghel este eroul unui scheci cu un amuzant soț nevrozat care într-un șir de elanuri anticonservatoare și anticonjugale vrea să-și demoleze și jumătatea de casă și jumătatea de televizor. Radu Panamarenco este eroul unui scheci în care candidatul la președinția C.A.P. pare a viza Casa Albă; Ion Vîlcu este eroul altui scheci: țăranul modern care pleacă Ia câmp cu furca — de un coIț atârnă desaga, de altul atârnă tranzistorul, din alt colț țipă nevasta grasă (deci frumoasă) care-i strigă să ia „dizepan” ca să-și potolească angoasele de viitor șofer. Îngroșând mult, gesticulând fără noimă, ce mai, scăpându-și caii;
Horațiu Mălăele devine și el eroul unui scheci cu un tată, îmbătat la propriu și la figurat de perspectiva paternității.
Ceea ce iese din perimetrul scheciului tv nu intră în perimetrul artei cinematografice din deceniul actual.
Ceea ce nu înseamnă că drumul peliculei spre publicul ei ar fi astfel baricadat. Dimpotrivă!
