Animaţia animatorilor

     Unul din ultimele noastre lungmetraje a fost însoţit la premieră de un scurtmetraj cu totul remarcabil şi remarcat de toată lumea cu excepţia noastră, a cronicarilor, care spunem de câte ori avem ocazia că nu cantitatea metrilor contează, ci calitatea lor, dar când e vorba să punem ideea în practică, se întâmplă să cam uităm. Aşa se explică tăcerea pornită, fireşte, nu din convingere, ci din zăpăceală, din uitu­ceală, dintr-o regretabilă neglijentă cum se spune, iar eu aş mai adăuga şi din lipsa noastră de deprindere de a pune impor­tantul înaintea urgentului.
     Ca să mai pun puţin gaz pe foc, aş atrage atenţia, mai exact spus, ne-am atrage aten­ţia, că acest lapsus face parte dintr-un lanţ atât de lung, încât demult nu mai poate fi numită o scăpare din vedere. În perspec­tiva lui, a lanţului, afirmaţia frecventă că filmul de scurtmetraj, respectiv animaţia, nu este şi nu poate fi o Cenuşăreasă a cine­matografiei răsună just, dar teribil de gol. Spunând cele de mai jos, despre o foarte bună peliculă ieşită de curând de pe porţile studioului «Animafilm», nu ne putem da, bineînţeles, iluzia că am început să ne plătim datoria faţă de colegii noştri din animaţie. Sau dacă am început să plătim, atunci trebuie să ştim că în contul unui sat cu galbeni, am dat numai vreo doi firfirici.
     Acestea fiind zise, să salutăm, chiar cu întârziere, căci adeseori decât niciodată mai bine prea târziu, să salutăm deci noul desen animat intitulat Ecce homo şi sem­nat de lon Popescu Gopo.
Iata, dupa o pauză cam mare (niciodată n-o să încetez să-i reproşez lui Gopo prea lungile sale absenţe, oricât de moti­vate ar părea ele), iată-I pe omuleţ reapărând într-o altă variantă a faimoasei Scurte istorii.
     Ideea de «altă variantă» nu trebuie sa apară ca ceva diminuant şi cu atât mai putin ca un reproş. Dimpotrivă. Într-o breaslă în care numărul celor pasionaţi de idei, idei generale şi idei proprii, nu ne apare nici covârşitor şi nici măcar satisfăcător, încă­păţânaţii, oamenii care şi-au băgat în cap să spună ceva anume şi se zbat să o facă şi, din când în când, chiar izbutesc, ne obligă la respect sau cel puţin la o atenţie mărită. Printre atâtea fiinţe care n-au nimic de spus, cei care au ceva de spus, grandios sau minuscul, grav sau doar nostim, în­seamnă fără doar şi poate puncte de spri­jin. Aceste puncte de sprijin au bineînţeles solidităţi diferite. Dar un punct de sprijin e folositor chiar şi atunci când rămâne doar un punct de plecare.
     Revenind la filmul în cauză, să-I privim deci pe Gopo reluând cu o surâzătoare încă­păţânare simbolurile sale favorite: omenirea văzută ca un omuleţ, planeta văzută ca o minge, umanismul văzut ca o floare. Ea, floarea, e întotdeauna începutul, dar nici­odată nu poate fi sfârşitul. Dar chiar în­tr-adevăr nu poate? Regândindu-şi parcă optimismul-fără-graniţe de acum 20 de ani, Gopo lasă să pătrundă în această peliculă o rafală de luciditate şi teamă. Nu îndoială, dar teamă, mai exact spus acea teamă care precede întotdeauna curajul. Leit-motivul progresului care îi prilejuise în Scurtă istorie acea antologică secventă a scării e reluat cu aceeaşi veselă obstinaţie. Aici, în Ecce homo, evoluţia şi revoluţia nu se mai marchează prin costum, ci prin apara­te, prin produse tehnice, mai exact spus prin scurte, trăznite, ingenioase istorii ale unor invenţii: invenţia fotografiei, a televizo­rului, a capsulei interspaţiale etc. Într-un ritm de cal în galop, ni se prezintă o expo­ziţie de gadget-uri de animaţie, dacă mă pot exprima aşa, şi poate că pot, pentru că Gopo este un prolific producător, nu numai de gaguri pur şi simplu, dar şi de mici inventive, hazoase aparate-surpriză. De pildă, un delicios aparat asemănător cu un robot de bucătărie, numai că acest robot nu bate maioneză şi nu stoarce morcovi, ci toacă imagini de dagherotip, stre­coară undele herţiene printr-o gospodă­ească pâlnie şi le aşază ca pe foile de la patiserie pentru obţinerea unei delicioase plăcinte intitulate de noi, neingenioşii, «mi­cul ecran». Faptul că Gopo, în tovărăşia străluciţilor săi colaboratori, compozitorul Dumitru Capoianu şi inginerul de sunet Dan lonescu, este capabil să inventeze la nesfârşit asemenea mucalite, firoscoase ju­cării simbolice, nu mai poate fi pentru ni­meni motiv de uimire. Ceea ce mi se pare deosebit de interesant este faptul că aici, în Ecce homo, fără să-şi pună sub obroc vocaţia ludică — căci Gopo este mai mult decât oricare cineast al nostru un homo ludens — autorul îşi desfăşoară jucăuşa inventivitate pe firul unei stări care nu mai are nimic de-a face cu trăznaia, cu joaca. Nu este, fireşte, pentru prima oară când Gopo încearcă să introducă într-o pilulă minusculă o temă de mare gabarit. Repu­taţia naţională şi internaţională a cineastu­lui s-a născut din această tentativă reuşită. Acest Ecce homo este poate cel mai grav, mai reflexiv, mai îngândurat film semnat de Gopo. Cineastul înfige, într-o atmosferă jucăuşă, plină de goange, o ascuţită sabie a durerii. Vesela prosperitate a omenirii, a unei anumite omeniri este confruntată cu o violenţă neobişnuită cu cealaltă faţă a sa, cu războiul, cu foametea, cu subdezvoltarea. De o parte Paradisul frigiderelor supra-burduşite, de cealaltă parte infernul copiilor famelici. Urmând intuiţia sa de ar­tist, cineastul a ştiut că dacă în prezentarea aşa-zisului Eden poate scorni orice fel de giumbuşlucuri (spre regretul nostru, toc­mai această scurtă porţiune este relativ lipsită de o prea mare ingeniozitate), în înfătişarea infernului, invenţia ar fi fost de prost gust, de aceea animatorul s-a retras de la masa sa, a pus creionul jos şi a lăsat să vorbească documentele, adică, zgudui­toare pelicule filmate în locurile de iad ale planetei, ale istoriei. Comentariul muzical, o arie din Verdi, formează un contrapunct răscolitor la o imagine care-ţi bagă în piept, în dreptul inimii, o gheară de fier. Fragmentul e zguduitor, cu toate că durează numai vreo douăzeci de clipiri din ochi. În bătălia dintre secunda de adevărată emotie şi zeci, sute de kilometri de celuloid învâr­tindu-se plictisit în jurul propriei cozi, se­cunda a mai repurtat încă o dată o victorie care ne reaminteşte că nu numai în povestirile mitologice uriaşul Goliat poate fi do­borât de o fiinţă de proporţii normale care ştie să ochească. Respectiv să anime.