O simplă și tristă istorioară, dacă vedem în ea numai o morală a frivolității feminine. O dramă de dimensiuni ample, dacă suntem dispuși să așezăm eroina într-o perspectivă mai largă, mult mai largă decât propria ei perspectivă. „Mai largă” e un fel de a vorbi, căci protagonista, deși studentă (notată într-o secvență cu zece), nu prea vede nici în spațiu și nici în timp. Ea e o fată născută într-o casă cu cișmea în curte, o fată frumoasă care vrea și ea „să bea cafeaua în piscină”, așa cum a văzut la cinema că fac alte fete frumoase. Juna crede că poate să facă târgul: dau iubire eternă contra Mercedes penultimul tip. Crede, dar nu poate. Căsătoria cu acel foarte cumsecade și, în fond, simpatic refegist se dovedește, așa cum anunță și titlul, acestui nou film al casei numărul 4 („realizat în colaborare cu Studiourile „Defa” Berlin”) o Rătăcire. O rătăcire care trece prin disperare, prin somnifere, prin lacrimi, foarte, foarte multe lacrimi, lacrimi la telefon, lacrimi pe peron, lacrimi în apartament, mașină, tren. O rătăcire este însă o eroare, nu o catastrofă. Drumul are și dus și întors.
Cum ziceam la început, ar fi păcat să nu depășim faptul divers și să nu observăm că, dincolo de derizoriu, curg nu numai lacrimile unei fetișcane candidată la titlul de „ragazza”, ci și apele unui soi de „rău al secolului”, o lingoare, o tânjală romanțioasă după o posibilă aventură „dincolo”, un bovarism care înlocuiește diligența de Rouen cu avioanele marilor companii, un bovarism-pe-dos, căci aici exaltarea nu mai e produsă de sentiment, ci de obiect, nu de Rodolphe, ci de castelul lui Rodolphe, de serbările lui, de caii lui (cai-putere în cazul de față). Dar să nu-i dăm acestei lărgiri de cadru o coloratură antifeministă. Pentru că dacă Flaubert zicea: „Emma Bovary sunt eu”, cazul nostru nu reflectă, bineînțeles, numai un fraged obraz feminin, ci un proces — dezrădăcinarea! — proces aflat dintotdeauna în atenția supraveghetorilor sufletului omenesc. În ultimii ani, atenția artiștilor și sociologilor a crescut în această direcție vertiginos și e semnificativ că romanul aflat pe primul loc pe lista succeselor de librărie din S.U.A., un roman cu volum de triplă-evanghelie și cu tiraje astronomice, se numește „Roots” — „Rădăcini” (o saga a unei familii de negri-americani în căutarea, așa cum zice titlul, a rădăcinilor). Și e, deasemenea, semnificativ că acest roman care a inspirat televiziunii americane un serial de proporții mississippiene, deține, de la distanță nu numai cel mai mare indice de audiență, ci și cel mai înalt indice de satisfacție. Este, deasemenea, semnificativ că în occident se înregistrează o vertiginoasă înflorire a unei demult uitate „științe”, hagiografia. Numai că acum nu mai e vorba de hagiografie ca ramură a teologiei și nici de cercetarea vieții sfinților. Într-un elan inedit, inexplicat încă pe de-a-ntregul de sociologi, mari grupuri umane, doresc, doresc brusc să-și cunoască strămoșii, să știe de unde vin, cui aparțin. Filmul se înscrie deci într-o problematică universală foarte actuală. Dar să trecem la pelicula propriu-zisă. Cea mai reușită parte a filmului este, după părerea mea, începutul: nunta. Nunta unei fete care se mărită „cu o partidă”, cu un Hans. Se vede bine că aici talentul scenaristului și talentul regizorului vorbesc în cunoștință de cauză. Din câteva secvențe, o atmosferă în felul ei fascinantă o lume a cefelor groase, a consoartelor corpolente în rochii lungi, cu flori cât varza (mult simț sociologic în costumele Svetlanei Șchiopu!), o lume care pe vremuri, s-ar fi numit a îmbogățiților de război, dar azi să-i spunem a învârtiților de pace. Aici și Baieșu și Tatos se poartă ca așii. Fiecare centimetru de peliculă e burdușit de detalii savuroase. Unele țin doar o clipă, atât cât să strecori în buzunar o delicatesă de pe masa nupțială. Danțul e grozav, ca și numărul münchenezului (münchenez, să-i spunem) cântând cu sârg și accent specific, „M-a făcut mama oltean”. În general, relieful sonor, aici, ca pe celelalte meridiane din acțiune (muzica: Temistocle Popa; sunetul: Horia Murgu) reprezintă într-adevăr „o contribuție”, și anume una suculentă și antrenantă în obținerea senzației de autenticitate. În această porțiune, ca și în scena restaurantului din localitatea federală unde cei „roși de dor” vin să înfulece mititei și să se smiorcăie ascultând romanțe — totul e cărnos, mustos, uneori fraged, uneori hazos, întotdeauna viu. Actorii care susțin această parte sunt deosebit de expresivi. Unii fac prezențe memorabile din mini-apariții: Silvia Popovici („dându-și” drumul cuceritor, adică, părăsind o anumită notă de super-distincție); Emilia Dobrin (cu sufletul în palmă); Ion Besoiu (un universitar de aleasă ținută).
Suferințele tinerei D. nu sunt nici ele lipsite de credibilitate. Înainte de a intra în vid, Ioana Pavelescu intră în multe, foarte multe magazine. Intră înfometată și iese transfigurată. Actrița joacă perfect starea de fascinație. Extazul shopping-ului. Beția consumului, urmată, firește, de mahmureală, iar apoi de trezirea din beție. În această parte a filmului, observația psiho-socială nu are aceeași densitate și nici aceeași suplețe, deși imaginea filmului (Florin Mihăilescu) este de o strălucitoare prospețime, iar montajul (Yolanda Mîntulescu) plin de tact și de multe ori de excelente. surprize. Există însă, cred eu, în această zona a filmului, un abuz de flash-back-uri. Repetarea aceluiași gest (îmbrățișări, sărutări pe obraz, pe șuvițe, în vânt, în parc, pe stradă, etc., etc.) sugerează mai puțin un motiv obsesiv, cât o viață interioară cam prea apoasă. Realitatea vestică e fotografiată cam în goana mașinii, iar în ceea ce privește portretele (mătușa-iceberg, cumnata — nimfomană), portretele, zic, sunt inițial bine schițate și excelent interpretate de Marga Legal și Regine Heintze. Din păcate, pe parcurs, ele rămân cam imobile și cam lipsite de surprize. În general, partea vestică a filmului nu excelează prin inventivitate. Ea rămâne totuși remarcabilă prin tonul obiectiv, prin pondere, prin efortul filozofic, aș spune, de a demonstra iminența unei despărțiri fără motiv. Așa spune și fata. Spune că se desparte de Hans „fără motiv”. Inteligența autorilor stă, cred eu, mai ales în această motivare prin nemotivare. Aici putem să vedem în substrat și o intenție polemică destul de netă. Polemică la adresa unui anumit mod simplificator de a pune și a înțelege „problema”. În film există și „cazuri limită”. Există și fata „trombonită”, — „macaronarul mă trombonise că e avocat” (Brîndușa Marioțeanu face aici o delicioasă compoziție de pupăză vindicativă). Există în film și femeia-disperată, o prezență devenită sfâșietor de tragică datorită Ginei Patrichi, un talent de gabarit maxim și un temperament cu insondabile, stranii subsoluri (numai dumnezeu știe de ce e atât de puțin folosită în film aceasta Anna Magnani carpatină). În căutarea unor adevăruri mai nuanțate aceste cazuri rămân însă marginale. În centrul poveștii stă deci nu o fată înșelată și „pe geantă”, ci o soție iubită și „cu situație”. Dilema nu se învârtește deci în jurul vizibilelor motive legate de a avea, ci în jurul subtilelor motive legate de a fi. Cum este, ce este, mai bine zis, ce devine o fată frumoasă, care pleacă undeva departe ca să aibă multe, foarte multe rochii — și le are! și un apartament frumos — și îl are! — și mai are în plus, o bucătarie ca-n prospecte, cu masa așezată ca-n prospecte, el cerând în fiecare seară nota cheltuielilor, ea speriată că a uitat să închidă un bec? Ce devin deci un el și o ea mâncând în téte-a-téte ca-n prospecte. Mâncând într-o efuziune super-romantică, sarmale.... ?
Ioana Pavelescu este și fermecătoare și convingătoare, atât în scenele fotogenice, cât și în cele de durere reală, dar să fim drepți personajul este cam simpluț și dintr-o fată care vede dragostea prin prisma lui „ce-mi poți oferi tu?” pot țâșni lacrimi, dar nu și cutremurătoare neliniști filozofice. Personajul bărbatului mi s-a părut mai complex și deosebit de bine ales în persoana lui Klaus Gehrke. Actorul reproduce admirabil gesticulația îndrăgostitului. El este un îndrăgostit sincer, și în felul lui, generos. Dar un îndrăgostit de pe altă planetă. El vrea s-o înțeleagă, dar nu poate. Incomunicabilitatea nu este între două ființe umane, ci între două condiții umane: Hans povestește cum s-a născut într-un Mercedes, iar Dan Nuțu (mereu neschimbat, dar ce bine îl prinde aici stilul de tânăr furios!) îi strigă: „iar eu m-am născut la Hîrlău!” Fata nu s-a născut la Hîrlău, dar diferența nu vizează o mașină mare și un târg mic. Diferența stă în faimoasa locuțiune: ubi bene, ibi patria. Dar unde-i bine?
Pentru copaci binele înseamnă să stea deasupra rădăcinilor proprii. În această privință, oamenii nu se deosebesc nici de stejari și nici de frasini.
