Interlocutorul meu criticul francez Jean−Louis Manceau, este specializat în cinematograful est−european şi face parte din grupul de jurnalişti intitulat „East Side Story” care munceşte enorm pentru promovarea valorilor acestui cinematograf. În luna august el a venit la Bucureşti pentru a selecţiona câteva filme româneşti care vor fi proiectate la Paris dintr-o initiaţivă generoasă. L-am rugat la începutul dialogului nostru, să ne vorbească despre contextul şi intenţiile retrospectivei pe care o pregăteşte.
— Selecţia de filme româneşti pe care o pregătesc este destinată cinematografului parizian „L'Entrepôt”, cu profil de artă şi experiment. Ea se înscrie într-o iniţiativă mai amplă privind cinematografiile din Europa Centrală şi de Est mai puţin cunoscute spectatorilor din Franţa. Fiecare film este prezentat de 5−6 ori, nu mai mult. Scopul nostru este de a testa publicul... În plus, urmărim să arătăm aceste pelicule unor producători, distribuitori şi profesionişti ai cinematografului francez pentru a atrage atenţia asupra unor cineaşti merituoşi din Europa de Est. Încercam să-i ajutăm acum, când se confruntă la ei acasă cu dificultăţile perioadei de trecere la economia de piaţă. La noi există o comisie, în cadrul Centrului Naţional al Cinematografiei, care mediază co-producţii cu ţările Europei orientale, în condiţiile suportării unei parţi a finanţării de către Franţa. În această comisie există persoane delegate să găsească atât co-producători pentru filme cât şi distribuitori.
Revenind la iniţiativa noastră, vreau să preciez că am ales pelicule din 8 ţări (în afară de Uniunea Sovietică) care sunt proiectate în sala „L'Entrepôt” în perioada aprilie 1991 — aprilie 1992. Fiecare ţară este programată de două ori. De plidă, Ceho-Slovacia a fost prezentată în aprilie trecut şi îi va mai veni rândul la sfârşitul perioadei. În privinţa României am optat pentru octombrie '91 şi martie viitor.
Cred că vizionările sunt de mare folos atât pentru francezi, care se pot informa, cât şi pentru aceste cinematografii mai puţin cunoscute. În cadrul C.N.C. mai există o comisie pentru ajutorarea cinematografiilor puţin difuzate, care poate decide alocarea unei sume pentru sprijinul distribuitorilor, încurajaţi astfel să opteze pentru unele dintre peliculele din programul nostru. lată câteva exemple: după ce au fost proiectate pe ecranul nostru, se află în negociere cu distribuitorii 5 filme din Ceho-Slovacia, 3 din Ungaria. Aceasta pentru început. Dacă mai adaug că s-au achiziţionat câteva titluri de televiziunea belgiană şi de R.A.I. cred că rezultatele sunt încurajatoare.
— Ne puteţi spune ce aţi ales din România?
— Încă nu vă pot comunica lista definitivă, în primul rând pentru că nu există încă destule còpii subtitrate în limba franceză. Sper că le vom avea până la toamnă. În orice caz, vom prezenta în total 7−8 titluri din ultimii cinci ani. Încercăm, de asemenea, să organizăm două „integrale” dedicate lui
Dan Piţa şi
Mircea Veroiu. Probabil că ştiţi că, tot în toamnă, va avea loc la Paris şi o altă retrospectivă românească patronată de „Union Latine”, cu fiIme din ultimii 10 ani.
De ce trag clopotele, Mitică?, de
Lucian Pintilie este inclus în programul acesteia şi de aceea nu va figura la noi. Încerc să-i conving pe cei de la „Union Latine” să înceapă proiecţiile în septembrie, astfel ca noi să completăm oarecum cronologic informaţia despre cinematograful românesc. Eu sunt însărcinat nu numai cu alegerea filmelor, dar şi cu documentarea pentru presă şi distribuitori şi voi pregăti în acest scop un dosar special.
— Aţi văzut la Bucureşti multe filme româneşti, peste 30. Se poate distinge o trăsătură specifică a cinematografului nostru?
— Nu cred. Ceea ce era comun mai multor cineaşti, până la Revoluţie, era caracterul ideologic. Nu exista un program estetic comun. Am putut remarca însă subiecte asemănătoare altor filme est−europene. Ce să vă spun? Socot că e bine că nu seamănă cineaştii între ei. Din fericire, autori în adevaratul sens al cuvântului ca Mircea Veroiu, Dan Piţa,
Mircea Daneliuc nu au nimic în comun cu destul de numeroşii ilustratori.
— Aţi remarcat ceva deosebit din producţia post−revoluţionară?
— Da. Mi-a plăcut mult
Rămânerea de
Laurenţiu Damian. Cred că este un film semnificativ pentru o opera prima. Nu este perfect, dar are în el o forţă remarcabilă.
— Vă mulţumim pentru interviu şi pentru tot ce faceţi pentru cinematograful românesc.
