Naturaleţea naturii

     Cronica imaginii la filmul „Întoarcere la dragostea dintâi”
     Se spune că, într-un film bun, ambianţa — decorul natural şi construit — tre­buie să treacă neobservată, să fie neutră dar funcţiona­lă, să nu sară în ochi tocmai  datorită unei perfecte adecvări la subiect. Ceea ce nu înseamnă că nu există filme (după părerea mea dintre cele mai bune) în care detaliile de ambianţă capătă valoa­re simbolică sau metaforică, în care inter­acţiunea dintre diversele planuri ale ima­ginii potenţează trama, iar o pată de culoare poate răsturna sensul unui cadru. După cum există alte filme care îşi pro­pun să facă din ambianţă un personaj principal între celelalte, egal în drepturi cu ele, beneficiind de o anume indepen­denţă în măsura în care, în calitatea sa de personaj necuvântător, poate sugera stare, dar se şi poate etala în toată splen­doarea, de dragul acestei splendori şi perfect conştient de ea. Cred că acesta este cazul filmului lui Mircea Mureşan, Întoarcere Ia dragostea dintâi... (ima­ginea Marian lordache).
     Cum procedează realizatorii?
     Filmează în planuri suficient de largi (medii, americane şi generale) pentru a face loc în cadru peisajului şi decorului (excepţie fac cele câteva portrete ale Rodi­căi Mureşan).
     Plasează drama cuplului pe fundaluri pregnante, fie prin agitaţia lor viu colorată (peisajul urban), fie prin frumuseţea lor paşnic însorită (peisajul rural).
     Mizează pe o luminozitate şi pe o clari­tate deosebită a imaginii, astfel încât fie­care element ambiental să capete valoare şi relief.
     Punctează acţiunea cu scurte vederi independente, din care eroii lipsesc: o stradă din Bucureşti, o piaţă din Sibiu, un lac pe care pluteşte o barcă, dealuri înver­zite pe care se zbenguie mioarele etc.
   Rezultatul: o permanentă concurenţă între planul întâi al imaginii, unde un băr­bat şi o femeie se străduiesc zadarnic să-şi demonstreze eternitatea sentimen­tului, şi planul doi în care o natură triumfătoare îşi afirmă cu trufie eternitatea fru­museţii sale. Ochiul e furat de acest plan doi unde totul este cu atât mai armonios şi mai desăvârşit, cu cât se contrapune unei lumi umane nu tocmai desăvârşite. (vezi, de pilda lacul de o infinită linişte şi poezie care este martorul sfârşitului peni­bil al unei jalnice petreceri).
     S-ar putea obiecta că este o imagine prea bucolică: iarba e prea verde, casele prea albastre, pârâiele prea limpezi, lumina prea caldă, zidurile cetăţii prea majestuoase şi încăperile prea dichisite. Că dintr-un receptaculacul al acţiunii, decorul devine o vedetă a ei, o vedetă care nu joacă întot­deauna fair pentru că îşi umbreşte par­tenerii, le fură replicile, îi complexează cu naturaleţea ei, aruncă ochiade pubilcului. Că planul doi invadeaza planui întâi. Nu mi se pare un defect ci, dimpotrivă, una dintre virtuţile filmului, această proemi­nenţă fiind o opţiune deliberată a realiza­torilor care au văzut în natură personajul cel mai pur şi mai frumos al întregului film.