Nu cunosc odiseea tuturor scenariilor prezentate grupeler de creaţie ale Studioului „Bucureşti”. Ştiu că există şi cazuri fericite, cu predilecţie ale autorilor care au fost „atraşi” mai de mult în cinematografie. Ştiu, de asemenea, că există şi cazuri — câte? — când tineri scriitori talentaţi au fost „atraşi” (acest termen aparţine studioului) şi care tineri, după experienţa practică pe care au avut-o, s-au îndepărtat cu promisiunea solemnă că mult timp nu vor fi autori de filme. Totuşi se spune că la Studioul „Bucureşti” a fost lansată zicala că niciun scenariu într-adevăr bun n-a fost respins şi niciun scenariu perfect închegat n-a fost „stricat”). Aceasta nu mi se pare a fi o justificare a unei munci creatoare. Mai întâi termenii lansaţi sunt echivoci. Ce înseamnă „într-adevăr bun” şi „perfect închegat”? A vorbi astfel nu suntem departe de un anumit mod sofistic de a discuta. Fapt este că se mai întâmplă ca un scenariu primit cu entuziasm de către grupă să cunoască nişte peripeţii după care — în cele din urmă, total metamorfozat — să nu mai poată fi recunoscut...
Ca această deocamdată „misterioasă Cenuşăreasă” a literaturii să se bucure de atenţia cuvenită din partea criticii, ar fi necesar publicarea de către reviste a scenariilor Iiterare. Cred, ca cititor, că aş parcurge cu mare interes un scenariu literar în paginile „Luceafărului”, „Gazetei Iiterare”, „Tribunei” ori într-o revistă lunară. Astfel, baza filmului ar putea fi supusă unei dezbateri şi aprecieri publice largi, ar fi o competiţie în prezenţa celui mai exigent arbitru: publicul. Astfel se va putea aprecia care scenariu a fost „într-adevăr” bun şi „perfect închegat”.
Actul de a publica un scenariu implică de Ia început un grad sporit de exigenţă din partea autorului şi din partea redacţiei care îi oferă paginile. Studioul, la sfârşitul unui an, ar putea selecţiona din cele 30 de scenarii publicate 10, dar 10 scenarii de actualitate „într-adevăr bune”, chiar dacă nu şi „perfect închegate”. S-ar evita astfel trimiterea în producţie a scenariilor slabe, fiindcă este păcat să se consume milioane de Iei şi cantităţi imense de energie umană pentru realizarea unor filme care spun prea puţin contemporanilor. Menajamentele, politeţea nu au drept de cetăţenie în republica artelor.
Cum însă deocamdată nu se publică scenarii, sunt foarte multe schiţe bune, nuvele remarcabile, cu o tematică actuală şi scrise la o înaltă ţinută artistică demne de luat în consideraţie. S-ar putea realiza multe filme de valoare după schiţele scriitorilor noştri tineri şi vârstnici. Aşteptăm, de pildă, filmul — marele nostru film — despre satul de astăzi, un film despre dagoste, care să dezbată cu francheţe şi inspiraţie problemele etice ale tineretului; nu avem încă un film despre studenţi...
Filmul, mai mult poate decât oricare altă artă, este chemat — datorită largii lui răspândiri în mase — să răspundă întrebărilor omului contemporan, frământărilor lui. Pentru aceasta este necesar să-l ia drept erou tocmai pe „eroul timpului nostru”. Să ni-l înfăţişeze în toată complexitatea lui, aşa cum este, cum tinde să fie, cum ar putea să fie. Să vină cu suflul contemporaneităţii, să fie pătruns de incandescenţa timpului pe care-I trăim.
Există toate condiţiile pentru a realiza asemenea filme. Vorbesc de condiţiile obiective. Dar se pare că sunt unii factori subiectivi care împiedică sau întârzie realizarea unor asemenea filme! Lipsa de exigenţă, împăcarea cu mediocritatea, necunoaşterea vieţii, o falsă optică asupra realităţii, o optică idilică, desuetă şi o falsă părere aaupra capacităţilor intelectuale ale spectatorului, a receptivităţii lui, a puterii lui de a vibra în faţa operei de artă. Dacă realizatorul filmului îşi închipuie că acela căruia i se adresează este un ins incapabil de a sesiza şi a înţelege frumosul, greşeşte profund. Eroarea este cu atât mai mare şi mai intolerabilă, cu cât avem de-a face azi, în ţara noastră, cu milioane de oameni ridicaţi la lumină de Revoluţie, însetaţi de frumos. Or, un film care reprezintă eroi — şi mai sunt filme de acest fel, le ştim cu toţii, afară poate de autorii Ior — îmbrăcaţi în salopete pe un fundal de şantier, dar care gândesc şi acţionează şi au un univers spiritual ca personajele romanelor franţuzeşti şi englezeşti din secolul al XVIII-lea, nu fac niciun fel de serviciu studioului, şi cu atât mai puţin spectatorilor.
Spectatorul nu pretinde ca un film să cuprindă toate problemele pe care le întâlneşte în viaţă. Ne sunt dragi eroii care luptă pentru calitate în producţie, pentru puritate în dragoste, pentru apărarea umanităţii, care se sacrifică pentru patrie, care luptă pentru pace, eroii tăcuţi şi anonimi care făuresc lumea. Dar ambiţia de a amesteca toate acestea într-un spectacol de două ore este greu de înţeles.
Nu ştiu de la care artă are filmul mai mult de învăţat, dar am convingerea că un film adevărat trebuie să aibă undeva sâmburele de foc al poeziei, care să iradieze, care să mişte destinele, să le contra-puncteze, să distribuie luminile şi umbrele lumii pe care o înfăţişează, să sculpteze eroii, să dea incandescenţă limbajului. Filmul are posibilitatea unică de a arunca în luptă toate armele, îi stau la dispoziţie şi imaginea şi monologul, sunetul, culoarea, instrospecţia, retrospecţia, cu un cuvânt — mijloacele tuturor artelor. Şi atunci? Atunci trebuie îndrăzneală creatoare, pricepere şi — iarăşi — incandescenţă. Şi dacă se poate, „niţel talent”. Aş adăuga că am văzut filme (InsuIa, Electra) la care am avut sentimentul că nici o altă formă a artei nu posedă atâta expresivitate şi forţă. FiIme de o cutremurător de mare simplitate, rotunde şi simple.
