REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



De la o poveste la debut scenaristic


     Scenaristul filmului lui Blaier este student în anul IV la Filozofie. Are un volum de povestiri sub tipar şi se află la prima întâlnire cu filmul. O întâlnire total întâmplătoare de altfel: trebuia să scrie pentru «Viaţa studenţească» un reportaj la filmul Gaudeamus igitur. Până să-l găsească pe Vitanidis, l-a cunoscut pe Andrei Blaier cu care a stat de vorbă şi, cum spune chiar Stoiciu, «mi-am permis să-i dau spre lectură povestirea «Ia-o din loc», pentru că nu ştiu de ce — poate pentru că mă aflam între zidurile Buftei — povestea mi s-a părut deodată posibilă de a deveni film.»
     Proza lui Constantin Stoiciu — cât am citit — este foarte cinematografică. Nu numai că devine cu multă uşurinţă imagine, dar întâmplările se înlănţuie, se montează, aş spune, după legile filmului. L-am întrebat dacă stilul a fost acela care l-a împins către film. Îmi spune că nu. Înainte să-l fi cunoscut pe Blaier, pentru el un scenariu era ceva de domeniul fanteziei. Dar ştia că proza lui are însuşiri cinematografice?
— Nu. Nu mi-a spus asta nimeni, niciodată.
— Scenariul este ecranizarea povestirii «Ia-o din loc»?
—Nu. Povestea a rămas de o parte, ca substanţă n-are legătură cu scenariul. Doar ca idee.
— De ce: «Ia-o din loc»?
— Acum se cheamă Dimineţile unui băiat cuminte, dar titlul iniţial reprezenta de fapt ideea care a rămas şi a filmului: s-o iei din loc, să te hotărăşti, să hotărăşti. Şi eu m-am hotărât foarte greu ce să fac în viaţă. Foarte multă vreme literatura noastră a vehiculat ideea că trăim cu toţii la fel: termini facultatea, intri în pâine, poţi să ai de toate, ai ce mânca, unde dormi, nu-ţi lipseşte nimic.
— E vorba de a-ţi alege un drum? O meserie? Un loc sub soare?
— Nu, nu-i numai asta. Azi poţi face totul, dar ce faci? Ce faci pentru tine, ca individ? Nu-i vorba de a alege, ci de a te hotărî. Şi asta-i cel mai greu. De aici cred că începe şi povestea filmului.
(Povestea filmului adună în ea câţiva tineri — Vive, Romache, Fane, Mariana, Ştefan, Blonda etc. — care se află la începutul existenţei, obligaţi să aleagă — să hotărască, cum spune Stoiciu — ce-o să fie viaţa lor. Mai mult decât toţi, Vive se chinuie să-şi găsească adevărata viaţă, să se descopere oglindindu-se cumva în ceilalţi. Vive este cel mai hotărât să se hotărască, ca să zic aşa. Un accident pe care-l suferă imprimă poveştii un caracter uşor patetic: băiatul se accidentează încercând să trăiască aşa cum a hotărât el că trebuie şi merită să trăieşti.)
— Un Vive — spune Stoiciu — se hotărăşte, Romache ştie că ar trebui să se hotărască dar nu poate, bătrânul Cioba află prea târziu că ar fi trebuit să se hotărască odată, la începutul vieţii. Fane ajunge la o înţelegere — de fapt el adună întreaga idee a filmului: — trebuie să faci ceva vizibil. Trebuie să rămână ceva după tine. Neapărat. Cu inevitabilele rătăciri, cu inevitabilele eşecuri. Altfel înseamnă că ai trăit degeaba. Nu-ţi justifici condiţia ta de om.
— Şi socotiţi că odată un om pornit din loc e rezolvat pe o viaţă? E ferit de ratare, de nerealizare?
— Nu, din timp în timp trebuie s-o iei din nou din loc. De fapt, asta e viaţa. Pe măsură ce înaintezi acumulând, este inevitabil să se impună întrebări noi. Dar pentru ca să înaintezi, trebuie să începi prin a porni. Toate celelalte «luări din loc» se întâmplă de la alt nivel şi cu siguranţa, cu credinţa că ai în spate ceva foarte solid făcut de tine. Nu mai poţi eşua.
— Povestea — şi scenariul — au pornit de la personaje reale? Aţi cunoscut un Vive, sau Vive sunteţi dumneavoastră?
— Am pornit de la nişte lucruri reale, e adevărat, dar un Vive anume nu există. Există, sunt convins, sute, mii de Vive. Şi nu consider asta o fugă de realitate. Asta e treaba noastră a tuturor. Povestea lui Vive ne priveşte şi pe noi, există ca problemă chiar dacă eu n-am avut drept model un Vive în carne şi oase.
— Aşa cum l-am înţeles, din scenariu, Vive este un revoltat cu revolta înnăbuşită de propria-i nelinişte. De unde şi de ce această nelinişte?
— Mult timp nici eu n-am ştiut de unde şi de ce. Aşa era el. Pe urmă am încercat împreună cu Blaier să-l înţelegem şi să ni-l explicăm. În Consiliul artistic Dan Deşliu a găsit o explicaţie foarte frumoasă pentru neliniştea lui Vive: este neliniştea unui tânăr care vrea să înghită deodată tot universul, şi-şi dă seama că e mare şi greu de înghiţit. E foarte frumos spus, nu ştiu dacă e şi totul. Tinerii vor să înghită totul dintr-o dată: Toţi am vrut să-nghiţim tot universul... Dar mai trebuie să-l şi digeri. Cum să-l digeri? Poate că neliniştea începe acolo unde-ţi dai seama că ţi-a rămas în gât, că nu l-ai mistuit. Vive nu-i un tânăr furios, şi cu atât mai puţin un anarhist. Nu are de rezolvat problema relaţiilor societate-individ. Tinerii sunt cei care înţeleg cel mai bine socialismul, pentru că au crescut în el, împreună cu el, îi aparţin aşa cum socialismul le aparţine. Şi poate tocmai de aici vin întrebările: Ce facem ca să fie atât de bine? Cum trăim? Cum să trăim? Ce facem mai departe? Oricare dintre aceste întrebări, care sunt de fapt una şi aceeaşi, este generatoare de nelinişte. Pentru că, de fapt, tinerii nu ştiu ce au să facă şi vor să afle. Cei din jur, oamenii, te pot ajuta, dar experienţa este a fiecăruia şi fiecare descoperă pe pielea lui ce e bine şi ce e rău, ce trebuie să facă şi ce nu. Este ceva foarte pozitiv această nelinişte, pentru că ea îi determină la urma urmelor să facă ceva.
— Dumneavoastră ce credeţi despre conflictul dintre generaţii? (În scenariu există în germene şi o asemenea problemă. Sunt părinţii lui Vive, care «nu-l înţeleg».)
— Eu nu cred într-o contratradicţie bătrâni-tineri. Nu-i vorba de o contradicţie, ci de două moduri de a exista. Cel aşezat, al vârstnicilor şi cel care se caută, al tinerilor; ultimul violentând puternic starea de linişte şi aşezare a vârstnicilor. Cu vârsta, încerci nevoia unei stabilităţi, nevoia să fii sigur de salariu, de cafeaua de după masă etc. Nu pot să-mi închipui decât cu mare greutate un om, să zicem de patruzeci de ani, care «să o ia din loc», care să hotărască să schimbe tot. Asta ţine de tinereţe şi trebuie să ştim, ca sa nu scăpăm momentul.
— Prin ce vă atrage filmul, ce-aţi descoperit în el?
— Mari posibilităţi de a spune ceva oamenilor. De obicei, oamenii aud mai puţin şi văd mai mult. La film şi efortul de recepţie e mai mic şi participarea mai deplină. Am auzit de multe ori oameni discutând în tramvai sau în autobuz despre filme, dar niciodată despre o carte sau un volum de versuri. Pe urmă şi mesajul se poate transmite cu mai multă uşurinţă, şi se poate primi cu mai multă uşurinţă prin film. Indiferent la ce nivel, dar e primit. Chiar cu o înjurătură.
— Aveţi de gând să mai scrieţi pentru film?
— Da, mai vreau să scriu pentru film. În primul rând pentru că nu accept unicatul în nicio treabă, şi apoi mă pasionează. Cred că aş merge până acolo cu pasiunea pentru film încât aş fi în stare să cer spectatorilor ascultare, să-i implor să mă asculte. 
 
(Cinema nr. 5, mai 1966)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: constantin stoiciu, diminetile unui baiat cuminte film, eva sirbu, interviu, pe platou, scenarist

Opinii: