Redacţia: Avem intenţia, Francisc Munteanu, să deschidem o serie de discuţii cu principalii creatori din filmul românesc — principali nu înseamnă că noi am fi făcut vreo ierarhie; ierarhia aceasta rămâne să se stabilească de la sine, din discuţiile următoare; nu vrem nici să facem o înşiruire de opere, de comentarii convenţionale şi interviuri amabile; pur şi simplu vrem să abordăm o discuţie intelectuală în care să ne confruntăm o seamă de păreri vizând problematica cinematografului nostru, în speranţa că la capătul lor vom descoperi noi unghiuri de înţelegere ale unor personalităţi în plină dezvoltare. De aceea, fără alte introduceri, să pornim de la o întrebare ameţitor de generală: Ce crezi, Francisc Munteanu, despre cinematografie la ora actuală?
Fr. Munteanu: Întrebarea este într-adevăr generală şi necesită un răspuns ca atare, care să sune ca o definiţie fără drept de apel. «Filmul este...» Dar ce este filmul, cinematografia în general? După părerea mea, filmul e un basm, o carte de poveşti pentru oameni mari. Copiii iubesc basmele datorită dorinţei lor secrete de a cunoaşte lucruri dincolo de realităţile lor înconjurătoare, oamenii mari la fel. Dintre toate artele, cred, cinematografia poate satisface în cel mai înalt grad această sete de cunoaştere pentru că este arta cea mai accesibilă.
Redacţia: E un răspuns scurt şi vechi la o întrebare generală. Îl preferăm altora.
Fr. Munteanu: Poveşti pentru oameni mari se pot scrie în foarte multe feluri: logic, urmărind o acţiune epică, apare eroul, face, drege, trece peste un obstacol, mai depăşeşte unul şi ajunge sau nu ajunge la ţintă; ilogic, înlocuind epicul cu sugestia, descriind numai fragmente, apelând la participarea directă a spectatorilor să completeze aceste fragmente cu fabulaţia lor proprie. Şi pentru că întrebarea voastră sună aşa «ce cred la ora actuală despre cinematografie?» adaug: e mai la modă filmul care solicită participarea creatoare, activă a spectacolului. Eu cred, sau mai bine spus, îmi place totuşi filmul epic.
Redacţia: Ce îmi place în «definiţia» dată este o anumită consecvenţă de scriitor, denumită totdeauna de critică în ceea ce te priveşte — consecvenţa epică; Francisc Munteanu pune explicit la baza filmelor sale — ca şi a prozei — povestea. Vreau însă să te întreb dacă ţi se pare că filmele tale respectă această, nu definiţie, dar această dorinţă, această iluzie teoretică?
Fr. Munteanu: Eu cred că respectă pentru că n-au cum să nu o respecte. Mi-ar fi foarte greu să ţin o conferinţă în sanscrită, dar nu pentru că n-am dicţie ci pentru că nu cunosc această limbă. Biografia mea, experienţa mea de viaţă, este epică. Poate de aceea cred foarte mult în înşiruirea faptelor. Desigur lucrurile sunt mult mai complicate, şi eu sunt foarte prost teoretician. Presupuneţi, sper că atunci când am spus cred în înşiruirea faptelor am subînţeles că nu e vorba de fapte în sine. Un personaj acţionează într-un anumit fel pentru că gândeşte într-un anumit fel. În concluzie, cred că mi-ar fi foarte greu să înlocuiesc limbajul epic cu o altă modalitate de exprimare.
Redacţia: E clar: din punctul dumitale de vedere, crezi că această bază epică a fost respectată. Dar ce facem cu imaginaţia? În filmele dumitale se recunoaşte unanim că baza epică este totdeauna generoasă şi uneori bine articulată — dar în domeniul fanteziei, al imaginaţiei, lucrurile sunt mai puţin expresive. Şi cum poţi face din film un basm, aşa cum ziceai, fără fantezie şi imaginaţie? Ai avut în această direcţie oprelişti interioare sau condiţii obiective?
Fr. Munteanu: Întrebarea sună ca o acuzaţie: desigur, nu se poate face film fără fantezie, fără imaginaţie. Dacă n-aş fi avut imaginaţie şi fantezie, nu aş fi scris, nu aş fi făcut niciodată film. Intuiesc însă întrebarea voastră, presupun că vă referiţi la lipsa de imaginaţie în materie de limbaj cinematografic. Fără îndoială despre asta se poate discuta foarte mult. lată de ce am spus la început că filmul e un basm pentru oameni mari. În basm se spune aşa: şoricelul s-a dat peste cap şi s-a transformat în Făt-Frumos. Asta se poate transpune lesne pe ecran. În clipa însă când apare o noţiune abstractă, Făt-Frumos e trist, transpunerea tristeţii pe peliculă devine grea. Devine grea pentru că sunt zeci de soluţii din care doar una singură este perfectă. În câteva din filmele mele imaginea noţiunilor abstracte a fost foarte palidă. Mai precis am ocolit sau am înlocuit noţiunile abstracte cu fapte epice.
Redacţia: S-ar putea spune că nu ai reuşit încă să găseşti o economie exactă, un raport exact între dialog şi imagine. Se pare — sincer vorbind — că îţi lipseşte sau n-ai încă curajul de a exprima sentimente prin tăceri, prin sugestii; e o problemă fundamentală a unui film. În filmele dumitale, se aude foarte des în momentele de desenare precisă a unui sentiment — o arguţie de prisos. Permiţi prea puţin spectatorului să lege singur lucrurile între ele...
Fr. Munteanu: Asta nu e nou pentru mine.
Redacţia: Nu ţinem ca ideea să fie neapărat nouă, ci adevărată.
Fr. Munteanu: Suntem foarte aproape de adevăr şi de aceea îmi permit să generalizez. Neîncrederea în capacitatea de percepere a spectatorului e tusea măgărească a filmului românesc. Dar să revin la mine. Fără îndoială mi-am dat seama că de multe ori din dorinţa de a pune punctul pe i am destrămat vraja, fluidul acela care leagă sau mai bine zis apropie filmul de spectator. Neapărat trebuie acceptată ideea că claritatea unei opere de artă poate fi realizată de multe ori şi prin simple sugestii. De cele mai multe ori vrând să spunem totul într-un singur film, sau într-o singură secvenţă, nu reuşim să spunem nimic. Vom spune mult mai multe dacă vom reuşi să lichidăm dispreţul faţă de sensibilitatea şi inteligenţa spectatorului.
Redacţia: Păcatul filmului românesc — nici aici nu spunem o noutate, dar este nevoie ca în discuţia noastră să nu ne ferim de ceea ce este clar — porneşte de la păcatul scenariştilor care simt nevoia să spună o poveste întreagă fără idei, pe urmă lângă această poveste să adauge o demonstraţie a temei, pe urmă o altă demonstraţie de explicaţie, de explicaţie la temă, şi toate aceste demonstraţii devin până la urmă un bagaj obligatoriu al unui film, intră în film, se transportă pe peliculă. Mulţi regizori zic că acest păcat se naşte exclusiv din imixtiunea scriitorului în scenariu. E adevărat?
Fr. Munteanu: Nu cred.
Redacţia: În ce măsură te împiedică faptul că eşti scriitor să faci un film la un nivel de exprimare, mă rog, peste ceea ce se obţine astăzi la noi? Există vreo piedică pe care ţi-o pune scriitorul Francisc Munteanu? Căci nu se poate nega că în filmele dumitale există un plus de participare scriitoricească ce devine neorganică în film.
Fr. Munteanu: Faptul că sunt scriitor nu îngreunează cu nimic activitatea mea regizorală. Dar... pentru că există totuşi un dar. Din păcate, de multe ori rescriu cu aparatul de filmat o nuvelă scrisă cu maşina de scris. Traduc o nuvelă în imagine. Traduc dintr-o artă în alta. E ca şi cum cineva s-ar apuca să sculpteze Gioconda sau să transpună pe pânză operele lui Brâncuşi.
Redacţia: Foarte exact. Adică pe platou, dumneata nu vezi mai departe de scenariul pe care ţi I-ai propus?
Fr. Munteanu: Exageraţi la fel cum am exagerat şi eu mai înainte. Scenariile pe care le scriu seamănă foarte mult cu filmul care va apărea pe ecran. Acesta este avantajul scriitorului cineast: ideea scenaristului nu este niciodată trădată de regizor. Dar tot de aici apar şi dezavantajele. Scenariul se transformă nealterat în imagine, în film, dar nu mai câştigă nimic în plus. Vă dau un exemplu. După ce am terminat primul meu film:
Soldaţii fără uniformă, l-am confruntat cu scenariul. Filmul era riguros la fel, şi totuşi mult mai sărac de cum mi l-am imaginat. În procesul de transpunere în imagine s-a pierdut ceva. Ceva foarte important.
Redacţia: Ce s-a pierdut?
Fr. Munteanu: N-aş putea să vă spun ce.
Redacţia: La toate filmele dumitale ai impresia asta?
Fr. Munteanu: Nu.
La patru paşi... am avut faţă de scenariu ceva în plus.
Redacţia: Ce?
Fr. Munteanu: Nu ştiu.
Redacţia: Este totuşi cel mai bun film al dumitale, o spun asta şi publicul şi critica.
Fr. Munteanu: Asta e şi părerea mea.
La patru paşi… face parte din puţinele scenarii scrise special pentru film.
Redacţia: Şi aici s-ar putea găsi una din explicaţii: La patru paşi... era un material proaspăt.
Fr. Munteanu: La acest film am intervenit foarte mult pe platou. Unele soluţii au apărut în plină filmare. Dar vreau să subliniez că n-am adus nicio modificare de structură, nu m-am. abătut de la materialul scris. Pot da încă un exemplu: finalul scenariului
Tunelul nu s-a scris niciodată. Am avut şi foarte multe necazuri din cauza asta. Tot ceea ce ştiam că trebuie să filmez era foarte concret. Dar atât de cinematografic încât n-am reuşit niciodată să-I pun pe hârtie. Nu reuşeam nici măcar să-I povestesc ca lumea. Filmarea întregului final, moartea celor cinci soldaţi a decurs fără bâjbâieli ca şi cum aş fi lucrat după un decupaj pus la punct, bine cronometrat.
Redacţia: Deci?
Fr. Munteanu: Mă obligaţi să trag concluzii. Fie. Permiteţi-mi mai întâi să fac o mică introducere. Un timp am lucrat la studio ca redactor. Am citit sute de scenarii. Unele aveau momente tari, care citite îţi creau autentice emoţii artistice. Transpuse pe ecran, momentele tari deveneau banale, iar altele, care nouă, redactorilor, ni se păreau scene de umplutură, au emoţionat pe peliculă. Deci, trebuie scris special pentru film, pentru că filmul operează cu alte mijloace decât literatura. Orice ecranizare, fie cât de reuşită, este totdeauna raportată la opera scrisă. Filmul se raportează totdeauna la viaţă.
Redacţia: Francisc Munteanu, suporţi greu critica? Îţi pasă sau nu îţi pasă de critici? Nu s-ar putea spune că ai avut o viaţă uşoară cu criticii.
Fr. Munteanu: Nu de critici şi de cronicari duce lipsă filmul românesc. Slavă domnului avem mai mulţi critici decât creatori. Şi dacă criticii de film se vor dezvolta numeric în acelaşi ritm ca şi până acum, în câţiva ani vom putea organiza cohorte, dacă nu organizaţii de masă. Din păcate fiecare om care ştie să repovestească un subiect de film se crede critic cinematografic. De altfel, filmul face parte din cele trei discipline la care se pricep toţi: fotbalul, muzica uşoară şi filmul. Aş putea parafraza un vechi dicton: românul nu se naşte poet ci critic de film. Dar să revin la întrebere. În ultimul timp, de la devalorizarea criticii de film, critica mă intereseată mult mai puţin decât înainte. lată de ce: citesc în „Informaţia Bucureştiului” că sunt mai bun regizor decât scenarist. În aceeaşi zi, un alt critic afirmă exact invers: sunt mai bun scenarist decât regizor. Pe care să-l cred pe cuvânt? Care are dreptate?...
Redacţia: Poate amândouă ziarele…
Fr. Munteanu: Aş mai vrea să spun ceva despre criticii de film. Se spune că cinematograful e o artă complexă. De ce nu se analizează filmele în toată complexitatea lor. De ani de zile n-am mai citit ceva interesant despre muzica de film, despre munca operatorului sau a decoratorului. Ca să nu amintim decât despre câţiva dintre realizatori. Un alt aspect: din cinci mii de filme câte se produc pe glob într-un an difuzarea noastră selectează aproximativ 30. Presupuneţi că sunt cele mai bune. Filmele româneşti în optica cronicarilor de film intră în competiţie cu aceste 30 de filme.
Redacţia: Crezi că e nocivă această exigenţă?
Fr. Munteanu: Dacă am compara pe fiecare fotbalist al nostru cu Pele ar trebui să distrugem stadioanele. Nu vreau să pledez pentru lipsă de exigenţă dar pledez pentru discernământ, pentru neignorarea condiţiilor obiective.
Redacţia: Cazul dumitale, Francisc Munteanu, este un caz special. În cinematografia noastră, eşti o rara avis, singurul scriitor care-şi face singur filmele.
Fr. Munteanu: Sper că în curând nu voi mai fi singurul.
Redacţia: Totuşi, fiindcă nu ne-ai lămurit pe deplin: în opera dumitale cinematografică există o prezenţă uneori samavolnică a scriitorutui, iar atunci când încerci să-ţi dai seama, renunţi de tot la scriitor şi cazi în prozaism, Este un lucru pe care l-am observat de câteva ori, iar acolo unde ai mai avut şi concurenţa unui alt scriitor, cum a fost Gemi Zamfirescu, acolo acuzaţia devenea şi mai accentuată.
Fr. Munteanu: În munca mea de cineast, ecranizarea „Domnişoarei Nastasia” este un capitol aparte.
Redacţia: Făceai un film pe scenariul altuia...
Fr. Munteanu: Am adoptat piesa, mi-am însuşit-o.
Redacţia: Da, dar articulaţiile prime erau ale altuia, adică era un subiect care d-tale nu-ţi venise în cap, ori la dumneata contează enorm de mult să fi trăit personal respectiva situaţie.
Fr. Munteanu: Desigur, la mine contează mult experienţa mea de viaţă, mediul pe care îl cunosc, oamenii cu care lucrez. Personajele din „Domnişoara Nastasia”, atmosfera, mi-au fost foarte apropiate. De altfel am reconsiderat întregul material şi apoi l-am înghesuit în patul lui Procust. Dar deficienţele filmului au apărut din alte motive. Aş spune tehnice. Înainte de a fi început filmările am vizitat o mulţime de studiouri din străinătate. Am constatat cu groază că noi, deşi suntem dotaţi la fel ca şi celelalte studiouri, lucrăm ca pe vremea pionieratului. Am hotărât să respect normele internaţionale de productivitate. Am reuşit. Preţul acestei reuşite a fost filmul. Am subordonat creaţia unor norme tehnice.
Redacţia: Să revenim: critica de multe ori aspră Ia adresa dumitale te doare sau o citeşti rece, cu luciditate?
Fr. Munteanu: E foarte greu să fii lucid sau obiectiv cu tine însuţi. Mai ales când nici nu ai prea mare încredere în criticii de film. Uneori îmi spuneam cu spaimă, ăsta a văzut filmul dar n-a înţeles nimic din el.
Redacţia: Te enervează că ei n-au înţeles nimic sau că dumneata nu i-ai făcut să înţeleagă?
Fr. Munteanu: (tace)
Redacţia: Suferi din cauza asta, că unii critici nu te-au înţeles?
Fr. Munteanu: N-aş putea să spun că am suferit din pricina asta. Îmi puneam însă cu teamă o altă întrebare: dacă nici spectatorii n-au înţeles ceea ce am vrut să spun? Pentru că trebuie să vă fac o mărturisire: cred în filmul de public. Cred că filmele se fac pentru public. Un film care este savurat numai de cinci esteţi nu mă interesează.
Redacţia: Totuşi nu s-ar putea spune că filmele dumitate sunt dintre acelea destinate unui mare succes de public.
Fr. Munteanu: Depinde ce înseamnă mare succes de public. În orice caz dacă s-ar face un grafic pe număr de spectatori, vorbesc de filmele româneşti, cercetând graficul aţi avea o mare surpriză.
Redacţia: Care-i filmul dumitale de mare succes?
Fr. Munteanu:
La patru paşi de infinit şi
Tunelul. N-au mers rău nici
Cerul n-are gratii şi nici
Vârsta dragostei.
Redacţia: Publicul o respins vreunul din filmele dumitale?
Fr. Munteanu: Da,
Bariera.
Redacţia: Ai avut vreun film care credeai că va merge foarte bine şi…
Fr. Munteanu: Repet:
Bariera. Speram într-un foarte, foarte mare succes de public şi nu a avut.
Redacţia: Lucrezi ceva la ora actuală?
Fr. Munteanu: Scriu un scenariu cu
Titus Popovici. Se numeşte „Puterea” şi vreau să-l realizez în cinstea celei de a 25-a aniversări a insurecţiei armate din august '44. Va fi un film închinat activiştilor de partid.
Redacţia: Considerând că la ora actuală îţi dai seama de stadiul la care ne aflăm în arta filmului, te-am ruga să ne spui cum vezi drumul nostru pe mai, departe, cum crezi că putem depăşi punctul în care ne aflăm?
Fr. Munteanu: Părerea mea e că punctul în care ne aflăm trebuie depăşit prin salt. Salt mare, îndrăzneţ. Trambulină avem:
Valurile Dunării,
Pădurea spânzuraţilor,
Dimineţile unui băiat cuminte, şi printre altele, unele secvenţe din ultimul film al lui Bratu, care mi s-au părut foarte interesente.
Redacţia: Prin ce?
Fr. Munteanu: Prin autenticitate. Printre lucrurile bune se mai numără şi câteva secvenţe din
Duminică la ora 6 şi finalul de la
Patru paşi. Deci un punct de sprijin există. Polonezii în perioada filmului negru au reuşit să ridice filmul lor la nivelul mondial. Există în prezent şi filmul cehoslovac. Noi încă n-am descoperit momentul românesc în film. Nu l-am descoperit din lipsă de curaj. Deşi, după părerea mea, avem toate condiţiile — România ca stat s-a impus pe plan mondial ca o puternică personalitate. România are personalitate şi din punct de vedere politic şi din punct de vedere economic. Filmul românesc nu se va impune decât dacă se va inspira şi va oglindi clocotitoarea realitate românească.
Redacţia: Crezi că filmele dumitale exprimă cât de cât această personalitate naţională? Crezi că te-ai apropiat de ea? Nu vrem să discutăm în general: ţi s-ar putea riposta că susţii cu atâta fervoare filmul contemporan pentru că din opt filme ale dumitale unul singur se petrece în prezent...
Fr. Munteanu: De fapt aici sunt două întrebări: dacă filmele mele oglindesc această personalitate naţionala şi dacă nu sunt demagog discutând despre filmul contemporan. lată primul răspuns. Da, consider că filmele mele zugrăvesc realitatea românească. În orice caz în ceea ce priveşte insurecţia armată m-am străduit să o oglindesc în spiritul celor spuse mai sus. lar în ceea ce priveşte problema contemporaneităţii, trebuie să spun că nu datele calendaristice hotărăsc ca o operă de artă să fie socotită ca atare. Prisma, spiritul contemporaneităţii dau actualitatea unei opere de artă.
Redacţia: Dar o problematică imprimă şi modalitatea de a face film.
Fr. Munteanu: Fără discuţie.
Redacţia: În această ordine de idei, socoteşti că pentru noi experienţa neorealismului s-a epuizat? Mai prezintă pentru noi vreun interes neorealismul — având în vedere această problematică a actualităţii?
Fr. Munteanu: Aşa cum trebuie să treci prin pubertate, azi e obligatoriu în arta filmului să treci prin neorealism. Noi n-am trecut prin neorealism şi se simte, se simte că n-am trecut prin această şcoală de adevăr.
Redacţia: Oare însăşi condiţia platoului nu obligă astăzi la contrafacere? Azi un film făcut doar pe plotou e insuportobil.
Fr. Munteanu: S-ar putea să nu ai dreptate. Totuşi e adevărat — strada românească, în special strada bucureşteană, nu apare convingător în filmele noastre. Ştiţi că strada aceea din
Bariera a fost o stradă construită?
Redacţia: Ştim — şi ţipa platoul în ea. Până şi strada adevărată ajunge să semene în filmele noastre a platou, a machetă, carton, a hârtie şi ajungem la realităţi şi adevăruri din hârtie, pe hârtie şi nu pe peliculă.
Dacă după filmul pe care-l lucrezi cu Titus Popovici ţi s-ar cere să faci imediat primul film care ţi-ar trece prin cap, ce film ai face? Un film poliţist? Un film de groază? Un film de suspense?
Fr. Munteanu: Aş face o trăznaie. N-ar fi filmul vieţii mele, pentru filmul vieţii mele mai am răbdare...
Redacţia: Foarte hine. Dar care ar fi trăznaia?
Fr. Munteanu: Aş face o comedie muzicală. Cu foarte mare plăcere şi cu foarte multă seriozitate. Şi neapărat cu Dan Spătaru.
Redacţia: De ce neapărat cu el?
Fr. Munteanu: Pentru că este cel mai hulit şi cel mai iubit dintre cântăreţii noştri de muzică uşoară. Şi pentru că sunt sigur că e foarte talentat.
