Trădând evenimentul prin ficţiune, artistul face faptul mai viu decât a fost
Evenimentul în literatură se numeşte reportaj; în film documentar. Genuri şi arte pe care vechimea nu le-a cunoscut. Existau memorii, istoriile scrise de martori «oculari» — (de la Tucidide — sec. V î.e.n.) ceea ce-I făcea pe Aristotel să distingă între istorii şi epopee, spre a se referi la marea problemă numită verosimilitate. O problemă pe care documentarul pare că o aboleşte în parte: pui aparatul pe eveniment şi el se înregistrează: o lansare în cosmos, un marş al păcii, un uragan cu nume de midinetă. Nimic nu pare mai convingător. Spun «nu pare», pentru că nu s-a rezolvat încă totul. Un eveniment nu poate fi redat în întregime: limitele fireşti ale percepţiei umane rămân. Un martor, numit chiar film, nu e decât un martor. El nu poate vedea totul — şi chiar dacă pelicula e obiectivă, ea este numai parţială. Restul trebuie reconstituit: intră şi ies din cadrul vederii, simţurilor noastre, tot felul de gesturi, obiecte, vorbe pe care nu le poţi prinde din zbor sau, mai bine zis, a căror semnificaţie nu o poţi avea decât cu aproximaţie. Ceva din patima şi «participarea» reporterului poate corecta parţialitatea — şi să ne amintim de Geo Bogza, primul adevărat cineast român. Cuvântul e întotdeauna mai trădător — dar în trădarea lui poate fi mai elocvent. El poate îndepărta (cel mai ades) sau apropia adevărul mai mult ca imaginea şi de aci puterea lui. El, cuvântul, are puterea de generalizare unui film întreg. De aceea imaginea şi cuvântul nu se pot compensa. Dar evenimentul le rămâne dator amândorura.
Oricum, lăsând problema deschisă, nicicând omenirea n-a fost supusă unui mai mare bombardament de evenimente ca azi. Informaţia este mai mare ca puterea de asimilare. Semnificaţia evenimentelor se deduce mai greu — deşi corelaţiile se pot face mai lesne. Filmul este expresia acestei stări, cam haotice, cam «epidermic» plutitoare. Şi poate şi mai mult decât el este televiziunea. Nici unul, nici altul nu au încă acea capacitate de selecţie pe care arta frazei, exercitată de milenii, o realizează mult mai uşor. Aici intervine sau poate interveni artistul filmului: «tratând» evenimentul prin ficţiune, autorul filmului îl poate face mai viu, sau mai exact decât a fost. S-a scurs între eveniment şi «refacerea» lui în artă, în film, timpul de gândire — şi de aceea exactitatea sau inexactitatea relatării sunt meritul sau eroarea artistului. Oare filmul despre «Procesul de la Nürnberg», sau atâtea şi atâtea pelicule despre ultimul război, nu sunt «exacte», riguros exacte, mai exacte decât războiul însuşi, filmat în jurnale de actualităţi?
Ar fi interesantă confruntarea unui documentar cu un film artistic, făcute ambele pe acelaşi eveniment. Cred că în momentul acesta, azi, documentarul ar fi superior. Şi asta, pentru că realitatea e mai fascinantă ca ficţiunea. Dar cred că, odată cu «naşterea» filmului — dacă aşa cum se găseşte el azi va supravieţui televiziunii — raportul s-ar putea să se schimbe. Viitorul filmului depinde de atitudinea şi sforţarea sa în faţa evenimentului.