Elisabeta Bostan ocupă în cinematografia noastră un loc oarecum ciudat, pentru că acest loc este concomitent și „de frunte” și excentric, în sens, bineînțeles, etimologic. Prima ipostază ține de robustețea cu adevărat bărbătească, de stilul inflexibil, de meticulozitatea, de perseverența niciodată tremurătoare, de rara energie zbătătoare și răzbătătoare puse în mișcare de o regizoare care, înfruntând răceala și lauda, luând în piept dificultățile și premiile, mutând adesea munții din loc, merge de douăzeci de ani privind țintă-n față, pe drumul ei presărat cu Năici globe-trotteri și fermecătoare Veronici. Combinația dintre suava feerie (de pe ecran) și sobrul voluntarism (de dincolo de ecran) pare unică, iar consecvența e și ea rarissimă, pentru că filmul pentru copii și tineret este, în general, dacă nu considerat, cel puțin tratat ca un fel de antecameră, părăsită grabnic și îndeobște „cu stângul” după primele succese mai mult sau mai puțin răsunătoare. Elisabeta Bostan a cunoscut succese naționale și internaționale de toate calibrele, Năicii ei au făcut înconjurul lumii, Amintiri din copilărie au înregistrat un număr record de spectatori (8 milioane!). Cu înțelepciune și fler cineasta nu și-a părăsit vocația și nici notorietatea certă, dar ce e drept, mai puțin centrală (iată deci, a doua ipostază, pentru că, deși „filmul de copii și tineret” se bucură, în principiu, de toate onorurile, în practică — vorbesc de practica criticii — el este în permanență nu ignorat, pentru că asta ar presupune o intenție de ostracizare, ci pur și simplu uitat, ceea ce dintr-un anurnit punct de vedere este chiar mai grav). Dar, cum spuneam, spre cinstea ei, autoarea nu s-a simțit nici complexată, nici intimidată de această nedreaptă situație și a perseverat încrezătoare în steaua sa. Rezultatul este o filmografie bogată, desenând o curbă mereu ascendentă. Autoarea a învățat de la maeștrii genului, în special de la cei de școală clasică, dar mai ales, n-a încetat să învețe din propria-i experiență. De-a lungul anilor, opera ei s-a dezvoltat vertiginos, mijloacele s-au îmbogățit și nuanțat, iar ambițiile au crescut, mai ales în direcția cultivării spectaculosului, ca gir al succesului de public și al penetrării pe piața mondială. Adică, în direcția amplorii.
În cazul de față, amploarea se numește anvergură. Musicalul e o triplă coproducție (româno-sovieto-franceză), filmările au fost realizate „la centrul de producție cinematografică „București” și la studioul „Mosfilm”, cu participarea Circului pe gheață. Baletului pe gheață și balerinilor de la Teatrul Mare din Moscova” au fost turnate și triple versiuni (română, rusă, engleză) ceea ce reprezintă un efort de trei ori titanic, ecranul e panoramic, sunetul e stereofonic, pictura e Eastmancolor, perucile sunt semnate „Alexandre-Paris”, etc. etc. O asemenea concentrare de forțe, (Casa de filme trei, producător-delegat Anca Georgescu) trebuie să recunoaștem că este pentru cinematograful nostru fără precedent, dar nu și fără scop, pentru că filmul, pune în mișcare o lume de basm neobișnuit de scânteietoare, un imens și foarte simpatic personaj colectiv pus pe pozne, dar bine strunit, un univers multicolor, dezlănțuindu-se antrenant, țopăind cu foc, balansându-se infatigabil sub serpentine, sub confetti, prin jocuri de oglinzi, sub creste coafate savant. sub coame tapate la nivel mondial, hârjonindu-se fermecător și sincopat peste pârleazuri, pe tăpșane, pe podețe, pe gheață, pe fire de telegraf, în copăițe, în căsuțe de turtă dulce, prin poenițe, pe potecuțe, peste pârâiașe. Răstorn această căldare de vorbe din dorința de a reda senzația de exuberant iarmaroc mereu dominantă pe ecran și folosesc aceste diminutive pentru a sugera tonul producției, atmosfera de „țară de povești” aflată sub semnul unui antropomorfism de extracție patriarhal rurală: într-o dumbravă, într-un cătun, într-o ogradă, împrejmuită cu zăplaz de nuiele, printre cofe, donițe, cobilițe, copăi, caere de lână, furci de tors, o căpriță, întruchiparea maternității iubitoare („Lumea-mi zice tușa Rada,/ Mă cunoaște codru-ntreg/ Gospodină, mai bună/ Cu toți bine mă-nțeleg”), înfruntindu-se cu un lup, întruchiparea răutății eterne, („Mă prezint: sunt, Titi Suru/ Toată lumea-mi zice Duru...”) o mamă necăjită, dar bravă, ajutată și împiedicată alternativ de o faună campestră specifică: măgarii — prostia malefică, oițele — prostia benefică, etc. etc.
Vasilica Istrate, în virtutea unei fructuoase și foarte întreprinzătoare activități de producător-delegat, dar și în virtutea propriei experiențe de scenaristă (iată un cuplu, Bostan-Istrate, fondat într-adevăr, nu numai pe magnetismul afinităților elective ale lui Goethe, dar și pe chimismul acelor atractio electiva duplex de care vorbea Torbern Bergman), scenarista, zic, pare în principal preocupată să dea o maximă elongație motivului „Capra cu trei iezi”, să-l amplifice printr-o distribuție fastuoasă, să-I potențeze prin vizual, prin coregrafic, prin musical și firește prin textul propriu zis, foarte expresiv autocaracterizat de leit-motivul filmului : „Mama, mama/ Ea ți-a dat viață/ Ea ți-a dat lumea/ Soare și flori/ Ea îți veghează/ Somnul cuminte/ Până în zori/ Ea te învață/ Primele vorbe/ Cum să rostești/ Și tot ea îți îndeamnă/ Pașii din umbră/ Mama, mama...”.
Ecranul este aproape în permanență sub trepidația unor foarte pitorești grupuri coregrafice. (Coregrafia: Valentin Manohin). Aceste grupuri umplu cadrul fără răgaz, țâșnesc torențial, cu dulceți angelice, cu piruete de o grație celestă (dansul rândunelelor, baletul pe gheață! — trucate în locurile cu pricina de o rnână nu măiastră, ci magică). Nimic diminutival sau bucolic, în muzica plină de umor și modernitate iscălită de Temistocle Popa și Gérard Bourgeois. Rock și hăulite, berceuze și charlestoane, folclor și tango apaș, urlători și suspinători, se îmbulzesc fără prea mare protocol și fac să vibreze pânza într-un elan vital molipsitor. Același simț al amănuntului spiritual, aceeași imaginație nepresată de șabloanele genului, același simț nu al modei, ci al modernității la visagiști, adică la responsabilii cu chipurile, la coafură, la machiaj (Vitali Lvov și Eva Vajda), la sunet (ing. A. Salamanian), la montaj (Cristina Ionescu), la imagine (Ion Marinescu și Konstantin Petricenko) imaginea fiind excelentă mai ales în portret, unele figuri jucând prin simpla apariție rol de poantă și prin aceasta, rămânând decupate în memorie, chiar dacă au fost zărite numai într-o rotire vijelioasă. Cu toată exuberanța coloristică, decorurile și costumele rămân simpatice, dar nu depășesc senzația de déjà vu, nici plastica de oraș al copiilor.
Problema de ordin general ridicată, după părerea mea, de acest antrenant musical se situează în zona denivelării, deci a distonanței între componentele filmului: story-ul cultivă o expresie adultă, dar pornește de la o structură de formație preșcolară (un ied nu ascultă de mămica lui, nu e cuminte și fuge de-acasă. Lupul îl prinde, nu-l papă, pentru că între timp căprița i-a dat de urmă și chiar de hac. Iedul, care n-a fost cuminte, se căiește, iar lupul declară în final: „Îți cer iertare/ Făptură dragă/ Rău am greșit/ Voi fi cuminte/ De azi înainte/ La infinit”. Știu, desigur, că basmul are zona lui de metaforă și că o disecție prea insistentă a figurilor de stil duce la autopsie. Ar fi regretabil dacă în cele de mai jos ar exista o singură nuanță părând că bagatelizează disciplina filială. Dar un film de ambiția acestui fastuos musical mi se pare prea grandios pentru o morală atât de tradiționalist elementară, mai ales că această morală a fost întotdeauna destul de fragilă. Un ied isteț, dar care „nu-i cuminte”, fiindcă, spre deosebire de ceilalți prichindei, el nu se teme de lup, și-și propune chiar „să-l cotonogească”, în pofida acțiunii sale temerare, apare cu evidență, mult mai interesant și mai stimabil decât frații săi cei cuminți. A nu te lăsa șantajat de lup, deci a fi cu minte, este mult mai important decât a fi ascultător, adică pur și simplu cuminte. Depășind parabola propriu-zisă, mi se pare firesc ca o producție în care s-a investit atât de reușit, o atât de mare cantitate de efort și fantezie vizeză, din punct de vedere al ideilor, cel puțin la fel de sus pe cât a vizat din punct de vedere al spectacolului. Doar trăim pe un glob în care toate genurile cinematografice, inclusiv musicalul, ies din gratuitate și la modul aluziv sau direct, parabolic sau neparabolic, fiecare pre limba lui, vorbește (sau cântă) ceva — mai apăsat, sau mai estompat — despre lumea înconjurătoare. În această privință, Mama a tăcut. E drept, o tăcere feerică.
Reîntorcându-ne la film, rămâne de consemnat distribuția excelent aleasă, admirabil mișcată, condusă cu o mână de dirijor care stăpânește la perfecție toate instrumentele orchestrei, alcătuită din interpreți care, mai mult decât în oricare altă peliculă, ne dau senzația că se apropie de modelul actorului total. (Și aici ar trebui poate amintit caracterul impecabil, ba chiar senzațional al post-sincronului). Ludmila Gurcenko are toate atributele de stea, Florian Pittiș este subtil ironic, Mihail Boiarski se decupează cu o mare forță de seducție, George Mihăiță este delicios-mucalit, Violeta Andrei fermecătoare, Oleg Popov plin de haz. Cu pistruii lor mici, cu gura lor știrbă, cu pronunția lor sâsâită, cu cornițele lor de alviță, iezii deveniți, între timp, cinci, sunt cu adevărat rupți din cer. Să-i numim cel puțin pe ei, dacă peste restul acestei foarte omogene și încântătoare distribuții trecem în pas alergător. Deci: Lulu Mihăescu, Matei Opriș, Timur Asaliev, Adrian Cristea, Petia Dektiarev — într-un film predestinat succesului de public.
Iată o împrejurare în care cred în predestinare.
