REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Maia Morgenstern – „Absurdul e o parte a existenței noastre”


     Un bloc oarecare, undeva, pe Șoseaua lancului. Intrare ponosită, cutii poștale jumulite, un geam spart, scara neluminată. S-ar zice că am venit la întâlnire cu Nela din Balanța, nu cu interpreta ei. Și totuși aici, la etajul trei, locuiește Maia Morgenstern de curând laureată — chiar pentru rolul Nela — la Festivalul tinerilor actori de la Geneva „Stele de mâine”. De mâine în Iume, firește. Aici, la ea acasa, Maia Morgenstern este o stea a teatrului și filmului de azi. Aici ea este actrița pe care și-o doresc, și uneori dispută, regizori de fiIm și teatru, deopotrivă; debutanți sau monștri sacri. Aici ea este o certitudine, nu o promisiune. În scurta, dar densa ei carieră, a lucrat cu o sumedenie de regizori, dar numai doi au marcat-o vizibil. Andrei Șerban, cel care a făcut din ea o Medee inegalabila și Lucian Pintilie. Despre Pintilie îi place să spună chiar: „El este Pygmalionul meu...”
     „Galateea” stă acum ghemuită pe divanul din camera lui Tudor, fiul ei, unde ne-am retras să discutăm în liniște. Este incredibil de slabă și complet rasă în cap, urmele trecerii ei prin rolul „femeia din pușcărie” din filmul lui Radu Mihăileanu A trăda. „Întreabă-mă” — spune, cu o voce mică, surprinzătoare pentru cineva obișnuit cu amplitudinea glasului de scenă. N-o întreb. O rog să-mi povestească, așa, pentru încălzire, drumul parcurs de ea de Ia o fată, Maia, la actrița Maia Morgenstern. „Foarte simplu!” — spune. Aveam să descopăr că la ea totul este: „Clar”! „Limpede”! „Foarte simplu”! Așadar, și actriță a ajuns tot „foarte simplu”. A dat examen la Institut în '80 și a picat. Cine a picat-o? Nu contează! În schimb, a intrat, prin concurs, Ia TES (Teatrul Evreiesc de Stat). Ca figurantă, dar a și jucat. În „Ex”. În '81 a intrat la Institut, la clasa lui Dem Rădulescu. În studenție nu i-a mers ușor. Voia mult și nu reușea mai nimic. Era plină de energie, dar nu se putea struni. Era și foarte împrăștiată. Și prea copilăroasă pentru vârsta ei. Apoi s-a măritat, l-a făcut pe Tudor, s-a mai „copt”, s-a mai și „adunat”, dar au început alte probleme: profesorul ei se temea că nu-și va găsi destul timp pentru actorie, că se va risipi, că se va pierde, chiar. Acum știe că profesorul avea dreptate. Dar nu s-a pierdut. După absolvire a plecat la Piatra Neamț, după soțul ei (Claudiu Istodor n.n.) cu copil cu tot. Profesional, i-a fost bine acolo. A jucat mult și în piese bune — „Buna seara, domnule Wilde”, „Piațeta”, „Acești îngeri triști” — dar un bine plătit cu despărțirea de Tudor; copilul a suportat prost traiul spartan într-o locuință neîncălzită, așa că l-a trimis acasă, la părinți. În '88 a revenit și ea în București, la TES și iar a fost o experiență bună: a învățat că trebuie să joci „la cinste”, să „dai tot”, chiar dacă în sală nu sunt decât trei spectatori — ceea ce se mai întâmpla. În '90 a dat concurs la Național și a început prima mare experiență din viața ei: întâlnirea cu Andrei Șerban și cu Medeea. S-a aruncat în experiența asta ca într-o apă adâncă, dar în loc s-o înnece, apa a devenit pentru ea, în timp, un izvor nesecat de energie din care și azi se mai adapă, cu fiecare spectacol...
     Dar cât de periculos de puternic — a marcat-o Medeea, și-a dat seama?
— Sigur că da... Am simțit ca mă stapânește, că mi-a săpat pe față, în mușchi, pe suflet trăsăturile ei, dar știam că este o perioadă din viața mea care trebuie parcursă fără împotrivire. Așa că n-am încercat sa mă lupt cu ea, s-o smulg din mine. Deși simțeam, uneori, că-mi face rău. Regizorii de film, mai cu seamă — uitau de mine, mă vedeau tot Medee... Deși, uite, și domnuI Pintilie m-a vazut în Medeea, dar altfel...
     Nu vreau să facem un inventar al filmelor. Au fost multe, vreo zece, în ultimii trei ani a făcut film după film. N-a fost prea mult? Și-a mai putut păstra discernământul?
— Atunci, la început, mi-a prins bine să joc mult, pentru că a trebuit să mă dau cu capul de toți pereții rolurilor și ele aveau mulți pereți și toți în colțuri. Iar dacă personajul din scenariu nu era pe inima mea, încercam să mă lupt cu el și să-l aduc acolo unde voiam. E adevărat, am avut noroc de regizori foarte înțelegători. Acum însă știu că trebuie să-mi permit luxul să mai și aștept o „tură”, ca să uit, cum știu să fac un personaj, ca să mă pot bucura de o descoperire.
     Spre deosebire de personajele ei, aproape toate complicate, pătimașe, angoasate, ea pare a fi un om echilibrat, calm și, mai ales, foarte hotărât. Așa este? Sau cum?
— Cred mai degrabă că sunt într-o permanentă căutare de „ceva”. De echilibru, de profunzime, de sobrietate, de liniște... Tot timpul mi se pare că-mi lipsește ceva și caut până ce găsesc sau mi se pare că am găsit. De fapt, cred că mă interesează mai mult căutarea. Drumul până la acel „ceva”. Iar când mi se înfundă un drum, nu disper. O iau pe altă „stradă”. Sunt un om lucid, cu mult simț critic și asta o știu chiar pe pielea mea. Pentru că atunci când, într-o seară, la un spectacol, nu-mi „iese” un rol pe care știu cum să-I fac, e groaznic! E limpede că nu e vorba de o replică sau de o scenă pe care am zbârcit-o. Nu! Pur și simplu n-am funcționat. N-a fost „fierbinte”. A fost tehnic și atât. Și asta nu mă intereseaza deloc! Ceea ce trebuie, îmi trebuie, este exact ce ne spunea noua domnul Șerban, la început: „Mintea trează, sufletul plin, simțurile prezente! Minte, suflet, sex totul la un loc!” Așa trebuie jucat: cu toată ființa. Nu trebuie să te copleșească emoțiile, pasiunea, viscerele sau mintea. Toate trebuie să fie în armonie. Asta este starea ideală pe scenă sau la filmare. Fără deosebire, pentru că e vorba de aceeași rădăcină care se cheamă viață, adevăr. Iar când starea asta lipsește, e groaznic! Mă deprimă. Și deprimarea mie nu-mi folosește la nimic. Cel mult, îmi dă insomnii...
     Am vrut să știu cum este ea, Maia, și îmi vorbește tot despre actriță... Bine, atunci s-o întreb de ce a vrut să facă actorie?
— De frică. Mi-era frică de oameni, în primul rând. Mi-era frică de foarte multe lucruri, de tot aproape și mi se părea că prin teatru o să mă vindec. În teatru nu exista frică. Acolo se poate muri și învia, acolo ești bolnav și „te faci bine” după ce cade cortina, acolo nimic nu e definitiv. Asta era imaginea mea despre scenă: locul unde dispare frica...
     Adică relația ei cu actoria este pe bază de un „am nevoie de tine” reciproc?
— Da! Eu, oricum am nevoie de ea. Asta-i limpede! Dar am să o fac numai atâta timp cât ea o să aibă nevoie de mine. O iubesc prea mult ca să pun înainte orgoliul personal — care numai eu știu cât poate fi de mare... Nimic nu-i mai presus decât actoria!
     Nu mi-a spus dacă s-a vindecat de frică...
— Câtă vreme sunt pe scenă sau la filmare nu mi-e frică de nimic! În viață, însă... Tremur și în fața unui portar! Mă sperie oficialitățile... Sigur, un leac ar fi umorul. Râsul. Dar nici asta nu-mi reușește întotdeauna... E, mai am mult de lucru la mine. Mult! De fapt, tare aș vrea să reușesc cel puțin să fiu atentă la tot ce se întâmplă în jurul meu. Trează. M-ai întrebat dacă nu mi-a fost greu să fac și film și teatru, să joc mult... Ce înseamnă „greu”? Uite, zilele trecute mă reîntorceam de la Radio prin Cișmigiu și am văzut o doamnă, foarte în vârstă, care se chinuia teribil să culeagă niște frunze uscate de pe jos. Nu o bancnotă de cinci mii, nu! Niște frunze, acolo. Nu-i erau „strict necesare”. Dar ea se ostenea să le culeagă... Nu-i era greu?... Să nu mă înțelegi greșit. Nici prin cap nu-mi trece să dau atenție la doamnele în vârstă care culeg frunze uscate prin parcuri! Era un exemplu de ce înțeleg eu prin „a fi atent”.
— Asta ar fi altă frică? Frica de a fi prost înțeleasă, de exemplu.
— Nu. Mi-e frică de generalizări. Și de lecții. Și de: Noi! Toți! Ba suntem vinovați toți, ba suntem, toți, nevinovați. Ba trebuie să facem, ba nu trebuie să facem ceva, dar toți! În general! Pe mine mă interesează teribil Ia ora asta individul. El! Eu! Fiecare în parte. Cum este el și nu e ca mine și nu e ca celălalt. Și cum are dreptatea lui care nu este și a mea, poate... Și cum îi place lui albastrul și mie nu-mi place, sau îmi place, dar este alt albastru. Mă fascinează, mă înnebunește vocea fiecăruia. Nu corul. Chiar dacă nu sunt de acord — mai ales dacă nu sunt de acord — cu cealaltă voce! Stau de vorbă cu un om și simt, prin toți porii simt cum mi se opune și este formidabil! E tonic. Intoleranța nu de aici începe? — de la refuzul celuilalt, de la eliminarea lui?... Pe mine intoleranța mă dărâmă. Nu pot s-o înțeleg și dacă n-o înțeIeg nu am argumente, n-am arme...
     Ușa se deschide încet, în cadrul ei apare un domn în vârstă, strecoară o privire spre noi și se retrage discret.
— Tata... Voia să vadă ce facem... întreabă-mă...
     O întreb dacă și-a închipuit vreodată cum ar fi fost dacă nu i-ar fi întâlnit pe Andrei Șerban și Lucian Pintilie.
— Nici nu vreau să mă gândesc! Oamenii ăștia mi-au schimbat viața esența ei. Mi-au dat altă încredere, m-au mântuit de spaimele mele vechi. Au sădit altele noi, poate... Știi cum e... Când începi să auzi mai bine, te dor zgomotele noi... Totul se plătește... Dar oricât de mare ar fi prețul, merită!
     Părăsesc apartamentul din blocul oarecare, cobor scările fără strop de lumină și, brusc, imaginea Nelei dă buzna peste mine iar din urmă mă ajunge răspunsul Maiei, când am întrebat-o ce are ea comun cu Nela. Dacă are... „Multe și esențiale. Ca și ea, nu-mi place să mă plâng, să mă vait, să mă autocompătimesc. Ca și ea, nu mă supăr pe Destin. Mă pot lupta cu el, la nevoie, dar de supărat nu... Ca și ea, iau absurdul ca pe ceva normal. Un dat al existenței noastre.”
     Așa este...
 
 
(Noul Cinema nr. 12/1992)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: eva sirbu, interviu, maia morgenstern

Opinii: