REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



“Un ultim an în 114 minute”: Jurnalul unei morţi aşteptate


     Un ultim an în 114 minute este un documentar observaţional despre o bătrână bolnavă care zace în pat, abia se mai poate deplasa în fotoliu sau până la baie şi care se degradează de la o lună la alta, de la o zi la alta sub ochii unui tânăr care vine în fiecare dimineaţă să-i facă ceaiul şi să-i aprindă focul. El îi spune Buni, deşi aflăm dintr-un insert final că nu i-a fost decât un fel de bonă care l-a crescut de mic. Ea îi spune Dani şi îl adoră şi îl admiră şi îi este recunoscătoare pentru că îl are alături în acest ultim an din viaţă.
     Dani e chiar regizorul Daniel Nicolae Djamo. Buni e chiar femeia care a ajutat-o pe mama lui să-l crească, Ana Voicescu. Relaţia lor e foarte specială. El o vegheză să ajungă la momentul final şi totodată pândeşte acest moment prin ochiul camerei de filmat care surprinde protagonista din diferite unghiuri, în lungi planuri fixe. Ea pare să nu ştie că este filmată pentru că nu-şi reprimă câtuşi de puţin efuziunile sentimentale când sărută mâinile băiatului, nici nu se jenează să-şi arate braţele şi picioarele descărnate şi gura ştirbă şi părul rar şi răvăşit. Prezenţa lui Dani e cu precădere sonoră: replici laconice din off la întrebările ei repetitive, zgomotul apei şi al aragazului când pregăteşte ceaiul, clichetul linguriţei în pahar. În rest – o mână, un genunchi, vârful pletelor şi cam atât. Zilele se succed monotone: aceleaşi jeluiri, aceleaşi gesturi, acelaşi întrebări, acelaşi răspunsuri. Parcă timpul s-ar fi oprit în loc, dacă n-ar fi degradarea vizibilă a fiinţei pe care aparatul o investighează cu o răbdare de entomolog.
     Demersul lui Djamo comportă o discuţie mai amplă de ordin paracinematografic. Ce l-a mânat pe tânărul realizator să facă acest film? Nevoia de a desacraliza moartea şi de a spune „Asta e. Cu toţii ajungem aici. Bătrâneţea e o boală inevitabilă, incurabilă şi letală”? O simplă curiozitate morbidă? Dorinţa de face spectacol dintr-un moment intim, privat pentru a satisface pornirile voyeuristice ale eventualilor spectatori? Plăcerea de a şoca?
     Sunt întrebări la care numai Djamo poate răspunde şi în funcţie de aceste răspunsuri vom putea identifica şi care a fost publicul lui ţintă.

Cuvinte cheie: cristina corciovescu, cronica de film, daniel nicolae djamo, documentare romanesti, un ultim an in 114 minute

Opinii: