Zilele trecute, pe Bulevardul Dacia din Capitală, în sala „Elvira Popescu”, Editura Video a organizat tradiționala sa gală anuală de filme, menită să „scoată în lume” cele mai recente creații cinematografice ale acestui „studio” al Ministerului Culturii și Cultelor, care încearcă să suplinească absența la apel a Studioului „Sahia Film”, să țină sus „steagul” filmului documentar. Au figurat în program filmele de scurt metraj
Ultimii păpușari de
Jean Petrovici,
Chipuri și
Caloianu' de
Anca Damian și documentarul de metraj mediu
Iva Diva de Ștefan Velniciuc, consacrat unei vedete a filmului românesc de odinioară, Ivan Dugan. Despre acest din urmă film am mai avut prilejul să scriu, pentru astăzi țin să-mi manifest bucuria reîntâlnirii cu regizorul Jean Petrovici.
Este, efectiv, o mare bucurie să-I reîntâlnești în plină activitate pe regizorul Jean Petrovici, care va împlini curând cinci decenii de activitate creatoare (debuta în 1953), deci o jumătate de veac dedicată filmului. Scurtmetrajul
Ultimii păpușari este încă o „piesă” de rezistență a unei filmografii exemplare, dedicată - în întregul ei - „oamenilor obișnuiți” (cum se și numea unul dintre primele sale filme). „Când privești o moară de vânt, te gândești la Don Quijote.... Eu mă gândesc la regizorul Jean Petrovici” - cam așa își începe povestea scenarista de suflet (și de-o viață) a cineastului, Eva Sârbu - autoare a scenariului și a comentariului -, pătrunzând tiptil, în vârful picioarelor, în micul muzeu de apartament al regizorului. Acolo, printre trovanții de Hobița, alături de o icoană împușcată și o carcasă de obuz plină cu flori, aparatul descoperă o altă prețioasă avere, păpușile familiei lui lon Borțea, cărora regizorul Jean Petrovici le dedicase, cu ani în urmă (prin 1981), un frumos film,
Vasilache și Mărioara, care ne bucură și azi cu voioșia sa, cu bravura temerarului Vasilache, cel care își omoară curajos propria moarte. Secvențe din
Vasilache și Mărioara sunt reamintite și în
Ultimii păpușari, păpușile de azi redobandâdindu-și pentru câteva clipe viața, glasul, hazul și neastâmpărul. Regizorul Jean Petrovici, care a moștenit „lada de zestre” a ultimilor păpușari, știe, știe bine că a rămas paznic nu numai peste niște personaje fără de moarte, ci și peste memoria unui timp. Când îl privim pe regizorul Jean Petrovici, împreună cu soția sa, Ioana, plimbându-se pe Iângă moara de vânt de la Muzeul Satului, simțim că filmul său (la care au mai contribuit, printre alții, operatorul Dumitru Gheorghe, asistentul de regie Marina Constantinescu, monteuza Mira Acristei Popia, compozitorii Cristian și Florian Nanu și - cu vocile lor - Cristina Deleanu și Mircea Albulescu) este un drum tainic spre propriul suflet. Regizorul însuși pare un „ultim păpușar” care-și privește cu grijă trecutul cinematografic, propria sa viață, propria sa artă, dăruite oamenilor, bucuriei.
De altfel, proiectul inițial al filmului (și al scenariului) se numea chiar
Viața, ca un film documentar: era conceput pentru un film de metraj mediu, și era povestea mai multor colecții din casa Petrovici, fiecare dintre obiecte având istoria lui și fiind legat de nașterea unui film sau de drumurile străbătute în viață, de oamenii întâlniți. Poate, odată și odată, va fi transpus pe ecran și acest generos proiect al scenaristei
Eva Sîrbu (care a câștigat, de altfel, concursul de scenarii organizat de Centrul Național al Cinematografiei în vara anului 2001), dar până una-alta voi reparcurge acum, succint, viața, ca un film documentar a regizorului Jean Petrovici. Debuta, cum spuneam, în urmă cu o jumătate de veac, prin filmul documentar de scurt metraj
Pui de șoim (1953), realizat chiar în anul absolvirii Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București. Era primul dintr-o serie lungă, de peste 200 de filme documentare, recompensate cu zeci de premii naționale și internaționale. În mai puțin de un deceniu, Jean Petrovici devenea un nume „de bază” al documentarului românesc. Prin filmele sale, regizorul anunța o sensibilitate ieșită din comun și o pasiune neobosită pentru semnificațiile „faptului divers”.
Un om obișnuit (1960) contura un portret contemporan extras din viață de către un publicist „vioi” al acelor ani, Nicuță Tănase. Dar filmul care avea să încununeze o primă etapă din creația regizorului a fost
Pretutindeni muncesc oameni (1963), urmat la scurtă vreme de
Rădăcinile orașului și
Școala de la Meri (1964). Cei trei eroi ai filmului
Pretutindeni muncesc oameni sunt un revizor de cale ferată, un paznic de far și un meteorolog de pe vârful Omul, trei „oameni singuri”, izolați - prin specificul muncii lor - de colectivitate, care se străduiesc, prin tot ce fac, departe de semenii lor, ca viața celorlalți să-și desfășoare cursul firesc. Cu un comentariu de Eugen Mandric, filmul poate fi considerat emblematic pentru creația lui Jean Petrovici, care, și în multe din celelalte filme ale sale, fie că se petrec în subteranele Capitalei (
Rădăcinile orașului), că vorbesc despre o învățătoare dintr-un cătun izolat (
Școala de la Meri) sau vizează, într-un serial, activitatea de pe o platformă marină (ciclul de opt pelicule realizate între anii 1976-1982) aduce în prim-plan „oameni singuri”. În
Școala de la Meri - care inaugura colaborarea regizorului cu scenarista Eva Sârbu - atrăgea atenția și lirismul de bună calitate.
Cariera regizorului Jean Petrovici avea să se îmbogățească, în anii '70 și '80, cu alte zeci de titluri, filme în care cineastul - lărgindu-și permanent aria de cuprindere tematică - s-a aflat, iarăși, în căutarea unor subiecte insolite, relevante. Sensibilitatea regizorului-poet avea să izbucnească în filme precum
Visele copilăriei (1971) sau
Porumbeii și fanfara (1973). Filmul
Mihai Eminescu (1976) rămâne unul dintre cele mai frumoase „omagii de suflet” aduse de cineaști luceafărului poeziei românești Din 1981 datează, cum am văzut, șugubățul film
Vasilache și Mărioara. Dintre celelalte filme ale anilor '80 - printre care
Geneza sau
Un vis prometeic - se distinge documentarul poematic
Constantin Lucaci (1985), consacrat unui artist puternic și fascinant, care a lăsat în urma lui, pe unde a trecut, în diferite orașe ale țării, minuni de frumusețe, inimitabilele sale arteziene din oțel, ca niște personaje dintr-un palpitant basm modern. Regizorul Jean Petrovici - care, peste doi ani, va deveni octogenar - a continuat să lucreze și în anii '90, prezentând la Cinematecă, acum trei ani, filmul
Pasiuni II, stabilind, astfel, un „racord” cu filmul său din 1965,
Pasiuni, care vorbea tot despre imaginația și puterea de vis a unor oameni din zilele noastre. „Viața, ca un film documentar”: o formulă care închide în ea o exemplară carieră cinematografică!
