— După Moara cu noroc, toată lumea a considerat-o pe loana. Bulcă nu numai „o tânără speranţă”, aşa cum se obişnuieşte la un debut strălucit, ci o actriţă lansată. Pe urmă a urmat o pauză de şase ani...
— Aceia au fost ani de mare suferinţă. Nici nu vreau să-mi amintesc de ei... Deşi, nu s-ar putea spune că am stat degeaba. Am jucat pe scenă, am apărut în foarte multe emisiuni tv. — şi foarte multe de versuri, pentru că îmi plac versurile — am jucat mult, dar nu pentru marele ecran... Şi pe urmă, am făcut un copil. Poate că e cel mai bun film al meu...
— Îmi închipui că n-a fost deloc uşor să reînnozi firul...
— A fost groaznic de greu. Îmi pierdusem încrederea în mine. Şase ani e foarte mult pentru viaţa unui actor... Adevărata încercare a venit însă abia la
Zodia Fecioarei. Midia era un rol greu, de compoziţie. Era şi un rol foarte frumos, pe care ar fi fost păcat să-l ratez... Dacă am trecut cu bine acea încercare a fost mulţumită lui
Manole Marcus, care are darul rar — şi foarte preţios la un regizor — de a face actorul să înflorească, să capete încredere în el, decomplexeze, dacă e cazul — şi la mine, era! Cred că asta este o calitate esenţială pentru un regizor: să ştie să stârnească încrederea actorului în el însuşi. De altfel un actor şi un regizor nici nu pot conlucra, cred, dacă nu cred unul în altul... Deşi e adevărat şi că eu am mai multă nevoie decât alţii de un regizor care să mă cunoască bine şi să creadă în mine.
— De ce mai mult decât alţii?
— Pentru că sunt o fire extrem de emotiva şi de timidă.
— lată o declaraţie care va surprinde multă lume. Mărturisesc că mă surprinde şi pe mine. Întotdeauna mi-o închipuiam pe loana Bulcă interpretând roluri de eroine dârze, numai sânge rece şi stăpânire de sine...
— Asta pentru că am probabil aerul cuiva foarte sigur de el. Ca actriţă însă sunt de-o emotivitate ucigătoare... În primele zile de filmare la
Mihai Viteazul,
Sergiu Nicolaescu se înfuria, pentru că de cum se punea lumina, mi se umpleau ochii de lacrimi. Pe urmă s-a obişnuit, sau poate a început să mă cunoască... Adevărul e că am lucrat foarte bine cu el şi mă bucur că m-a distribuit şi în noul lui film. E un regizor care ştie ce să ceară fiecărui actor în parte. Ştie ce poate da fiecare. lar pentru mine şi asta e foarte important. Pentru că fac parte din acea categorie de actori care „dau prea mult”, care supralicitează. Regizorul deci trebuie să aleagă din ceea ce fac şi chiar să mă înfrâneze la un moment dat. Fiecare actor are nevoie de acel „ochi” care să vadă şi să selecţioneze, dar la mine asta e strict necesar... Ceea ce mi se pare însă până şi mie foarte ciudat — mă întreb cum li s-o fi părând altora — este că această timiditate şi emotivitate sunt dublate de un exces de personalitate. O personalitate care, bună sau rea, nu ştiu, este oricum foarte puternică, foarte precisă şi foarte greu de stăpânit. Din fericire nu sunt „o recalcitrantă” şi, în momentul în care un regizor îmi inspiră încredere, mă las dirijată aşa cum vrea el. De altfel (asta nu e o noutate) până la urmă filmul aparţine regizorului. Actorul e o materie cu care el lucrează. Un aluat sau o piatră tare, oricum o materie, pe care el o modelează cum vrea. Au existat şi există mulţi actori mari de teatru, care pe film n-au dat nimic. Şi eu cred că de vină nu e decât mâna regizorului. Bagheta. Pentru asta îl admir atâta pe Sergiu Nicolaescu. El ştie să meargă drept la actorul care-i trebuie. Pentru Doamna Stanca n-am făcut decât probe fotografice, de exemplu. Pentru Margareta — rolul pe care-I joc acum în
Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte nici atât. Nici nu ştii ce sentiment bun, de siguranţă, de încredere, îţi dă acest „fleac”, de a fi distribuită fără să treci prin încercarea — după mine umilitoare — a probelor...
— După Moara cu noroc, dar înainte de Zodia Fecioarei, au mai fost două roluri în film, nu foarte mari, şi destul de palide. Le-ai jucat cu conştiinta că un actor trebuie să joace orice, numai să joace — sau nu ai în general prejudecata rolului principal?
— Şi una şi alta. Şi mai ales, pentru că nu cred că o profesiune de actor se realizează numai cu roluri mari, principale. Cred că adesea e chiar mai greu să realizezi un personaj episodic care să trăiască şi să rămână în mintea spectatorului. Şi pe urmă, rolurile mici te ajută imens să câştigi meserie, să acumulezi o seamă de cunoştinţe, de experienţă, să te pregăteşti, de fapt pentru rolul cel mare, care te aşteaptă, poate, mâine... În adolescenţă, visam să joc Shakespeare. Era, şi este, autorul meu de căpătâi. Ce-ar fi fost însă dacă aş fi stat, aşteptând să joc Lady Macbeth? De altfel, mult mai târziu, şi nu pe scenă ci în film, m-am întâlnit totuşi cu o eroină pe care eu o trec în familia shakespearienelor: Doarnna Stanca din
Mihal Viteazul. Ca temperament, ca sensibilitate, ca intensitate a sentimentelor, doamna Stanca e de acolo... Pentru mine a fost ceea ce se cheamă un rol mare... Totul e să nu stai în aşteptarea acelui rol mare. Din păcate însă nici asta nu depinde de noi. Noi depindem de scenarişti, de regizori şi, în ultimă instanţa, de public. Noi nu existăm, dacă nu suntem văzuţi. Actorul nu poate juca acasă, pentru familia lui. Imaginează-ţi că Peter O'Toole, după ce a făcut
Lawrence al Arabiei, ar fi stat zece ani... Oricât de talentat ar fi un actor, oricâtă bogaţie ar purta în el, dacă nu joacă, degeaba. Mucegăieşte. Moare. Actorii sunt ca florile. Dacă nu-i îngrijeşti, se ofilesc. La propriu şi la figurat. Nici acum nu pot să pricep cum s-a putut ca o
Margareta Pogonat, sau
Dana Comnea să stea atâţia ani departe de film. Şi atâţi alţi actori buni, cunoscuţi şi iubiţi de public de pe scenă... Poate şi pentru că la noi meseria de actor de film a fost până acum cu totul şi cu totul întâmplătoare. Dar asta nu e bine. Pentru că experienţa nu se acumulează „întâmplător” şi nu se câştigă jucând din an în Paşti... Asta e problema noastră cea mai gravă.
— Nu crezi că ea se va rezolva acum, când se fac 25 de filme pe an?
— În parte. Pe jumătate.
— Şi cealaltă jumătate?
— Numai cu dragoste şi înţelegere pentru nişte oameni care s-au dăruit unei meserii ce se face numai din şi cu dragoste.
— lubire pentru iubire...
— lubire pentru iubire.
