REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Între contemplarea lirică şi polemica civică


     Elemente şi Vârste sunt două filme oarecare asemănătoare Ele pornesc, în orice caz, de la intenţii apropiate, vrând să transpună în imagine teme poetice legate de sentimentul solidarităţii, comunităţii cu viaţa largă a ţării şi de ideea fluxului continuu de energii şi eforturi din care se compune existenţa curentă a societăţii noastre socialiste.
     Pentru asta, în Elemente, regizorul Alexandru Sîrbu şi-a ales ca punct de pornire micul poem cu acelaşi titlu de Gheorghe Tomozei. Versurile sunt, însă, numai amintite în generic; ele nu au fost nici imprimate în coloana sonoră, în chip de comentariu oral, nici citate în inserturi scrise, suprapuse unor anumite imagini. Documentaristul a încercat să comunice numai vizual mlădierile şi creşterea ideii lirice — ambiţie, desigur, plină de îndrăzneală şi interesantă, ca prilej de exerciţiu cinematografic total, dacă se poate spune aşa. Experimentul a reuşit şi n-a reuşit, în acelaşi timp. A reuşit mai ales să demonstreze marea putere de expresie a imaginii şi a montajului, în film, în primul rând datorită creaţiei — să mi se îngăduie să folosesc aici acest cuvânt foarte mare, care, în general, trebuie rar scris — operatorului Tiberiu Olasz. Cadrele acestuia au, într-adevăr, poezie: transfigurate prin lumină, străvezii prin jocul reflexelor, graţioase fără dulcegării în culoare, impregnate de vigoare în comunicarea senzaţiei de materialitate a pământului şi pietrei sau de fluiditate a apei, imaginile aduc revelaţia frumosului neîntrerupt şi puternic al Iumii reale în mijlocul căreia trăim. Mai puţin fericite sunt unele legături şi asociaţii pe care le-a impus montajului regizorul. Căutând să urmeze prea îndeaproape mersul ideii literare — care rămâne însă necunoscută publicului — el nu a realizat totdeauna cele mai potrivite treceri şi înlănţuiri vizual−auditive, în aşa fel încât uneori desfăşurarea filmului se dovedeşte livrescă şi puţin incoerentă.
     Aceste păcate sunt mai evidente în filmul lui Eugen Popiţă, Vârste (operatori Kovács Carol şi Obradovici Miliutin). Aici confuzia şi grandilocvenţa pornesc chiar de la ideea — „fiecare sfârşit e un început” — cam prea generală şi declamatoare ea însăşi. Preţiozitatea şi retorica sunt accentuate de comentariul adeseori bombastic, iar ramificaţiile demonstraţiei lirice vizual−auditive se împrăştie în prea multe direcţii căutând să înglobeze mai mult decât putea pretextul iniţial al filmului să cuprindă. Fără a nega în totul însuşirile filmului — care are episoade de montaj frumos construite şi imagini foarte expresive (am reţinut calitatea portretelor de copii, în primul rând) — se cuvine să reţinem lecţia pe care el o dă, în momentele lui nereuşite. Documentarul poetic are nevoie, înainte de orice, de claritate şi firesc. Pentru a respecta aceste cerinţe este nevoie de o idee mai ferm conturată şi de mult mai multă simplitate.
     În schimb, un film care se cuvine să cucerească în întregime adeziunea tuturor este Un semn de întrebare al regizorului Mihai Iacob. El nu are pretenţii literare, filozofice sau poetice, dar posedă o reală utilitate, fiind născut din sentimentul răspunderii şi din dorinţa de a interveni activ în realitate. El condamnă ceea ce tulbură armonia vieţii noastre sociale, exprimă indignare, intransigenţă partinică, simţ al acţiunii. Deşi filmele−anchetă şi reportajele lucrate „pe viu” au devenit mai frecvente în producţia noastră de documentare, studioul „Sahia” nu pare încă deplin convins de faptul că una din cele mai nobile şi mai importante meniri ale documentarului este tocmai aceea a intervenţiei publicistice hotărâte în realitate. (În treacăt fie zis, decât să vedem atâtea încercări poematice şi divagaţii pretins lirice şi filozofice, decât să consumăm atâtea filme de contemplaţie neinspirată a unor realităţi privite cu pasivă şi prea îngăduitoare admiraţie, ar fi mult mai nimerit să urmărim mai des pe ecrane apariţia unor producţii polemice, de analiză energică şi conştiincioasă a vieţii noastre de fiecare zi.)
     Iată de ce filmul lui Mihai Iacob trebuie salulat cu toată căldura. Atacând bădărănia, lipsa de atenţie, violenţa stupidă a beţiei, neîngăduitele indolenţe funcţionăreşti ale celor care lasă publicul să aştepte îndelung rezolvarea unor mărunte probleme administrativ−birocratice, acest film face tuturor un mare serviciu. Şi ţinta educativ−cetăţenească a realizatorilor este atinsă fără concesii făcute pripelii şi improvizaţiei de mântuială: imaginea operatorului Paul Holban are acurateţe şi forţă de convingere, legăturile de montaj sunt bine gândite, dinamice, interesante pentru spectator. Realizarea respiră cinste în lipsa înfloriturilor plastice de prisos şi a podoabelor retorice, curaj în atacarea frontală a neajunsurilor, critică, ţinută etică. Este o experienţă care nu numai că se cere urmată, dar care, împreună cu alte realizări de acelaşi fel ale studioului (Casa noastră ca o floare, A cui e vina?) poate să constituie începutul unei frumoase tradiţii de polemică civică.
 
(Cinema nr. 3, martie 1966)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alexandru sirbu, ana maria narti, cronica documentarului, elemente film, eugen popita, mihai iacob, un semn de intrebare film, varste film

Opinii: