Regizorul
Jean Petrovici pare să urmărească o idee — pe care motto-ul de pe genericul ultimului său film — închinat tuturor celor ce muncesc în vreun colţ de ţară — n-o exprimă totuşi decât foarte vag. Jean Petrovici e mai degrabă interesat să dezvăluie spectatorului micul univers necunoscut şi poate chiar nebănuit, cu particularitatea şi poezia lui de viaţă, din marele univers socialist al ţării.
Meri este un canton pe linia Bumbeşti-Livezeni. În clădirea cantonului există şi o sală de clasă (ciudat, dar adevărat!) care adună dimineaţă de dimineaţă cei câţiva copii care străbat, unul tunelul dinspre Livezeni, celălalt tunelul dinspre Bumbeşti, spre a ajunge la locul de lumină.
Mersul spre şcoală nu este o banală deplasare. El presupune parcurgerea unui itinerar ce însoţeşte calea ferată, apoi se confundă cu ea şi în sfârşit începe marea aventură cotidiană: drumul prin întunericul tunelului. Aceasta cere curaj oferind în schimb toată poezia şi fantezia pe care o asemenea întâmplare o poate stârni în mintea acestor mici eroi din filmul mai sus pomenit.
Mica sală de clasă a cantonutui cuprinde toate cele patru clase de şcoală — câte un copil doi de fiecare an şcolar. Între copiii celor care dau lupta zilnică cu stâncile ce ameninţă să se prăvălească peste Iinii se naşte o intimitate caldă, iar între ei şi profesoara lor o înţelegere şi cunoaştere reciprocă.
Documentarul lui Petrovici are darul să surprindă aspecte revelatoare din acest mic univers — azi cunoscut între altele şi prin grija cinematografiştilor. Nu ştiu dacă afecţiunea regizorului pentru tema sa, care îl determină să reia, cu unele variaţii, preocupăriIe din
Pretutindeni muncesc oameni, nu-l duce în acelaşi timp şi la o repetare de mijloace. Scenariul pe care Petrovici şi l-a scris se dovedeşte cumva a fi o simplă însoţire a imaginii color fără să o comenteze sau să-i potenţeze sensurile, aspectele revelatoare şi chiar elementul poetic.
