Încă o data, Slavomir Popovici face dovada unor virtuţi cinematografice ieşite din comun. De data aceasta, investigând (împreună cu câţiva colaboratori care i-au devenit familiari: Gabriela lonescu, V. Mînăstireanu, C. lonescu−Tonciu) universul generos în sugestii al ornamentelor populare, regizorul desprinde semnificaţii de rară spectaculozitate. Ideile sale au intensităţi solare. Îl preocupă în mod special doar două din reprezentările plastice foarte frecvente în ornamentaţie populară: pământul şi şarpele, Tot ceea ce filmează vine în sprijinul demonstraţiei sale. Nimic nu este gratuit. Nimic nu este de prisos. Brazdele de pe fote, de pe covoare, de pe ştergare transmit sentimentul pământului. Şarpele care susţine pridvorul unor vechi case ţărăneşti este un simbol percutant al trecerii timpului. Şi timpul trece pe nesimţite în filmul său: naşterea, vremea puterii, vârsta înţelepciunii au, fiecare, semne caracteristice. Da, vedem şi simţim cum vârstele aduc necuprinsul în ocolul gospodăriilor ţărăneşti... Da, vedem şi simţim că data naşterii este mai tânără cu milenii decât mesajul semnelor... Da, vedem şi simţim gIasul timpului, desluşind cu veneraţie pilde de demult, despre bine şi rău, pe pământul ars al uIcioarelor de nuntă... Da, vedem şi simţim în şarpele de pe bâta care sprijină bătrâneţile un simbol al înţelepciunii. Graiul semnelor se înmulţeşte mereu, cu spuse noi. Cuvintele filmului îşi au, fiecare, rostul lor. Căutate cu grijă, ele nu rămân „căutate”. Se găsesc mereu pe sine. Şi găsesc mereu drumul spre noi.
