În planul tematic al studioului «Sahia», pentru anul în curs, pe care l-am cercetat nu numai din întâmplare, ne-a atras atenţia un capitol special, consacrat unor «probleme ale copiilor şi tineretului». Enunţată aşa sigur, «problema» poate de-a dreptul să sperie. Şi nici titlurile înscrise acolo nu ne spun, fireşte, prea mult: Băieţaşul lui tăticu, Atunci erau primii, Răspundem la întrebare, Vineri şi duminică, Sărbătoarea bunicilor. Ultimul dintre titluri este chiar ales parcă pentru a ne induce în eroare. Faptul însă că există o preocupare anume a cineaştilor documentarişti pentru filmele destinate tineretului ne interesează, în schimb. foarte mult.
Documentarul despre tineret şi pentru tineret a fost întotdeauna «o problemă cu probleme». Dacă cercetăm memoria noastră activă vom ajunge inevitabil la concluzia că documentariştii («stegari» ai filmului românesc pe ansamblu) au rămas cu mult în urma colegilor de la studioul «Bucureşti» în «problema» filmelor pentru copii şi tineret. Am avut noi, criticii, şi aţi avut dumneavoastră, cititori-spectatori, multe rezerve, adesea, în privinţa filmelor jucate de Iung metraj ale cineaştilor noştri; dar trebuie să recunoaştem, împreună, că mulţi regizori — ca să amintim doar câteva nume:
Lucian Pintilie,
Savel Stiopul,
Lucian Bratu,
Gh. Vitanidis,
Mircea Mureşan,
Gheorghe Naghi — au încercat, cu mai mult sau mai puţin succes artistic, să vorbească în filmele lor despre generaţia adolescenţilor de azi, o lume atât de captivantă, cu atâtea şi atâtea continente neexplorate. Cât despre
Elisabeta Bostan, ea şi-a consacrat întreaga creaţie micilor spectatori. Am avut noi, criticii, şi aţi avut dumneavoastră, cititori-spectatori, multe de reproşat filmelor de ficţiune despre tineret, şi ne-a supărat adesea faptul că au plutit doar la suprafaţa lucrurilor; dar trebuie să recunoaştem împreună că filmul documentar s-a apropiat încă şi mai timid de profiluri şi gânduri tinere contemporane.
Tradiţionala «secvenţă» de jurnal prin care cineaştii studioului «Sahia» salută, annual, începutul şcolilor, tradiţionala «secvenţă» de jurnal prin care cineaştii studioului «Sahia» salută, anual, începutul facultăţilor, apoi alte câteva secvenţe imprimate pe parcursul anului şcolar, apoi, eventual, o ultimă zi de şcoală şi o primă zi de vacanţă... Şi din nou de la început... Primul ghiozdan, primul abecedar, un glas emoţionat şi emoţionant, de «boboc», o floare pentru învăţătoare, un prim cârlig cu creta pe tablă, apoi un succes românesc la olimpiada de matematică, un nou cămin de studenţi la Cluj, o modernă sală destinată învăţării unor limbi străine, un palpitant meci de mini-baschet, o mare de elevi pe litoralul Mării Negre, în vacanţă, sub dogoarea soarelui şi în vârtejul valurilor. Cam astfel s-ar traduce un an şcolar pe ecranul jurnalelor de actualităţi. Desigur, toate aceste imagini pe care le vedem pe ecrane cu o periodicitate aproape electronică sunt deosebit de importante şi, an de an, surprind creşteri şi deveniri specifice prezentului. Dar sunt ele în măsură să dimensioneze sau măcar să sugereze profilul spiritual al tineretului de azi?
Întrebarea îşi află şi mai pregnant rostul în cazul filmelor documentare propriu-zise (despre «actualităţi», categorie de filme specială, am amintit doar în treacăt).
Florica Holban, preocupată consecvent de probleme ale tinerei generaţii (să ne reamintim de anchetele sale mai vechi,
A cui e vina? sau
Copiii, iar copiii ca şi foarte recentul
Adolescenţa) se numără printre puţinii regizori care s-au apropiat cu înţelegere de gândurile tineretului. Un dezvoltat simţ cetăţenesc i-a permis să puncteze cele câteva situaţii de viaţă aduse sau schiţate pe ecran cu învăţăminte etice. Dar apelurile sale adresate celor responsabili (sau iresponsabili) de educaţia unor anumiţi copii ajunşi în situaţii triste, regretabile, reprezintă o abordare dintr-un unghi de asemenea îngust a realităţii. Să vedem care sunt câteva din «temele» filmelor despre tineret ale studioului «Sahia» în ultimii ani: emoţiile unor preşcolari la serbarea unei grădiniţe (un foarte frumos film al lui
Doru Segal,
Marile emoţii mici); diurnul unei şcoli dintr-un colţ «uitat» de lume (
Şcoala de la Meri); locurile de joacă ale copiilor (
Noi unde ne jucăm?); un gând umanitarist pentru copiii Vietnamului (
Copilărie furată); gândurile despre lume ale copiilor de azi exprimate în desene (cel mai bun, poate, din seria filmelor despre copii:
Cei mici despre lumea mare, eseu cu ingenioase trimiteri filozofice, semnat de
Gabriel Barta). Ne oprim aici, nu de alta, dar în căutare de exemple am străbătut înapoi un deceniu. Să recapitulăm deci: o serbare de preşcolari, un colţ uitat, locuri de joacă, desene... Cam puţin, chiar dacă filmele sunt realmente izbutite, fiecare în parte.
Dacă viaţa, uzina, şcoala, familia, strada, cluburile sunt «surse de inspiraţie» prea vagi, dacă munca, prietenia, cinstea, inventivitatea, dragostea sunt noţiuni prea abstracte pentru a apela la ele, încercând câteva sugestii pentru o necesară deschidere de compas a documentariştilor în abordarea vieţii, vom recurge la una dintre cele mai concrete sugestii concrete: cutia de scrisori a «Scânteii tineretului». În dialogurile săptămânale ale lui
lon Băieşu cu cititorii ziarului sunt închise zeci de scenarii «scrise» de înşişi eroii lor. Ca să nu mai insistăm asupra contribuţiei de certă calitate etico-estetică pe care ar putea-o aduce un colaborator de altfel familiar al studioului «Sahia», reporterul Mihai Stoian, în discutarea cinematografică a problemelor tineretului. Ne-am bucurat deci întâlnind în planul tematic al studioului «Sahia», după capitolele teme legate (!) de industrie şi agricultură şi teme privind etica şi educaţia cetăţenească, capitolul probleme ale copiilor şi tineretului. Vom privi cu interes
Sărbătoarea bunicilor.
După cum, tot cu interes, am privit
Adolescenţa, scurt-metraj de Florica şi
Paul Holban, prezentat publicului în acest început de an. Hotărât lucru, adolescenţa este «o problemă cu probleme»...