Motto: „Iar când casa va fi gata,
Se mută în ea şi tata” („Cântec de adormit Mitzura” de Tudor Arghezi)
Înarmat cu un... fotoreporter, am pornit în căutarea Mitzurei Arghezi, protagonistă a filmului Titanic Vals de Paul Călinescu. Nu se putea să nu ne amintim de savuroasa miniatură „La fotograf” din „Cartea cu jucării” a maestrului. Fireşte, n-am reeditat episodul, dar convorbirea s-a desfăşurat sub semnul poeziei, fără preţiozităţi şi cochetării. Am găsit în Mitzura Arghezi o actriţă care poartă cu simplitate grandoarea unui nume celebru, decisă să parcurgă treptele unei continue ucenicii.
— Care a fost primul film în care aţi apărut? Cum s-a desfăşurat întâlnirea cu arta a şaptea?
M.A.: Primul film?
În sat la noi, în care eram o ţărăncuţă. Aceasta a fost logodna...
— Aveţi şi un naş?
M.A.: Da:
Jean Georgescu. „Înscrie-te la Institut” mi-a zis el, şi i-am urmat, cu emoţie, îndemnul. Al doilea film în care am apărut a fost
Doi vecini, regizat ca lucrare de diplomă de către colegul meu
Geo Saizescu, după o schiţă a tatei, care-l preţuieşte pe Geo pentru verva sa umoristică, pentru talentul cu care a recompus pe peliculă atmosfera prozei sale şi pentru că e... oltean.
— În care film aţi mai jucat apoi?
M.A.: Am apărut în
Furtuna şi
Ciulinii Bărăganului în roluri de mică întindere.
(Am remarcat că interlocutoarea noastră pare că nu ştie să spună „am jucat,” şi preferă o exprimare infinit mai modestă „am apărut”.)
— ...Şi de curând aţi interpretat un rol principal din Titanic Vals. Cum vi s-a părut rolul, scenariul, filmul?
M.A.: Când regizorul Paul Călinescu m-a chemat să dau o probă pentru rolul Gena am fost nespus de bucuroasă. „Titanicul” în montarea Naţionalului, deşi venea la puţină distanţă în timp după un apreciat spectacol al Teatrului din Giuleşti, a „prins” în chip aproape neaşteptat. A devenit o piesă cu care se merge la sigur. Urmărind spectacolul în vederea ecranizării pe care o proiecta, Paul Călinescu a avut la început tentaţia să „împrumute” pentru film distribuţia în întregime şi chiar dacă n-a procedat astfel, el nu s-a sfiit să cheme la Buftea pe aproape toţi interpreţii rolurilor principale, cărora li s-a adăugat artistul poporului
Grigore Vasiliu-Birlic, a cărui absenţă pare de neconceput într-o comedie românească. Mi-am dat seama că trebuie să renunţ într-o clipă la tot ceea ce acumulasem, ca mijloace de interpretare, în zecile de seri cu „Titanicul”, că trebuie să-mi recompun rolul, să-l adaptez severei optici a aparatului de filmat. Cred că din colaborarea cuplului Paul Călinescu –
Tudor Muşatescu a rezultat un scenariu a cărui problematică depăşeşte valorile textului dramatic. Fără a schimba datele acţiunii, scenariul a sporit savoarea unor momente comice, a eliminat uşoara tentă desuetă, sesizabilă pe alocuri, concentrând momentele-cheie. Filmul are (cel puţin aşa cred) faţă de piesă un plus de discreţie, iar personajele sunt acum mai vii, mai pline de căldură, mai omeneşti. Suntem în faţa unui proces de refabricare şi regizorul a reuşit să interpreteze în chip original momentele cu adevărat dramatice şi cele de melodramă, comicul nedegajându-se numai din scânteietoare replici, ci din atmosfera generală a ecranizării.
— Ce va mai aduce ca noutate Titanicul în peisajul nostru cinematografic?
M.A.: O mare revelaţie. Un exemplu strălucit de reîmprospătare a mijloacelor actoriceşti: un nou Birlic.
— În ce filme aţi dori să jucaţi?
M.A.: Greu de spus. Aş voi numai ca rolul încredinţat mie să mă capteze cu totul, să mă epuizeze, să mă consume, să-mi îngăduie să mă relev. Indiferent, tânără sau vârstnică, frumoasă sau urâtă, vreau să trăiesc cu autenticitate momente de viaţă, întâmplări, episoade, în care spectatorul să creadă.
— E singurul proiect cinematografic din... familie?
M.A.: Şi tata se gândeşte la un film. A şi „mâzgălit” câteva file, mi se pare. E vorba de un Păcală.
— Dar e un proiect fantastic! Un Păcală plăsmuit de geniul arghezian e, trebuie recunoscut, prea frumos... Îi urăm maestrului sănătate şi-o vârstă de patriarh pentru ca, din miraculoasele retorte ale fastuosului său laborator poeticesc să se înalţe umbra de dulce viclenie a acestui Till Ullenspiegel valah — Păcală.
M.A.: Tata afirmă cu mândrie că poporului nostru îi sunt sorocite zile de aur, că răsfrângerea în universalitate a geniului românesc a început să se facă tot mai mult simţită. Cred că întâia datorie a autorilor noştri de film este aceea de a da grai acelor idei exprimând spiritul românesc. Trebuie să ştim cu limpezime ce spunem despre poporul nostru, ce suntem, de unde venim (tradiţiile noastre folclorice oferă uriaşe câmpuri de investigare), în aceste filme trebuie realizată o oglindă precisă a vieţii, a timpului.
Sunt idei preţioase, formulate cu convingere de o slujitoare a ecranului, care, nerăsfăţată de interviuri, modestă şi harnică, încearcă să realizeze nu un plus de strălucire numelui său (muncă de sisif), ci creaţii viabile, rod al unei emoţii sincere. O aşteptăm într-o nouă ipostază, într-un nou film.
...Iar când filmul va fi gata...
