REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

În umbra unei crime:  “Portrete în pădure” – cronică de film


     Dintr-un roman psihologic ascuns sub masca unei anchete polițiste, așa cum era perceput, la data apariției sale (1977), volumul Danei Dumitriu Duminica mironosițelor, Dinu Tănase a extras un policier construit în umbra psihologiei. O umbră îndărătnică, greu de alungat, atâta vreme cât am pătruns în teritoriul unei scriitoare recunoscute pentru vocația realismului psihologic, numit și teoretizat ca atare chiar de ea. Dintr-un roman al unei prozatoare în paginile căreia, până la o anumită etapă, marcată de impresionantul ciclu epic Prințul Ghica, femeile domină în mod incontestabil, cineastul a decupat un personaj masculin pe care l-a impus în prim-planul filmului Portrete în pădure. În drumul de la carte la ecran, eroul și-a pierdut numele, acum i se spune simplu, Comisarul. Vom pricepe, pe parcurs, de ce și înțelegerea noastră este înlesnită de prezența actorului Dan Condurache: atrage ca un magnet, de la bun început, când îl vedem sosind la locul crimei din pădure. În primele cadre se mișcă precum în transă, neliniștește chiar și atunci când scapără câte un ironic "care a văzut criminalii"? Nu este lipsit de interes să observăm, în ultima vreme, ambiția cineaștilor noștri de a înfrunta o literatură dificil de supus cu armele filmului, chiar și atunci când procesul poartă doar numele inspirat din. Există o vigilență neadormită a cărții, o tresărire în fața intruziunilor (vezi Inimi cicatrizate). Cred că manevra lui Dinu Tănase de a face din componenta polițistă fundalul unei biografii dramatice - în cazul de față a Comisarului - sugerată prin câteva scăpărări, flash-uri, aluzii ale altora, a fost una productivă, ea fiind cea care întreține cota de emoție. Altfel, lăsați doar în seama posibilei seducții a ițelor intrigii de gen,  a reconstituirii unui caz, câteva dintre întrebările ivite de-a lungul anchetei ne-ar fi dat și mai mult de furcă decât se întâmplă acum. Vera (Ofelia Popii), eroina, soția bărbatului ucis lângă ea, ne apare cam nevricoasă, apoi disperată, dacă nu de-a dreptul isterică, și atât, dar mărturisirea distinsei soacre (Simona Bondoc)  ne-a putea duce cu gândul la o neînțelegere conjugală: "Dacă fiul meu se împăca bine cu soția? Acum îmi dau seama că lucrurile astea simple nu le cunosc. Cineva a venit în mijlocul pădurii și a îndeplinit vechea mea presimțire". Un val de ceață, resturi confuze din povestea-matrice a romanului, eșecul unui cuplu. După cum tot vagi reminiscențe ale amețitoarelor schimbări de perspectivă din carte par și flash-back-urile, până la reconstituirea finală a crimei, cu cei doi autori, un fel de pierde -vară deghizați clovnesc, plecați după "aventuri galante" prin pădure (?), unul spăimos (Alin State), altul pus pe trăcăneală șmecheră (Lari Georgescu). Din biografia lui de neisprăvit cu pretenții vom afla câte ceva de la doamna Romanescu, mama lui, fostă Miss, acum în decrepitudine (Camelia Zorlescu, excelenta interpretă a micilor roluri memorabile). Comisarul nu se va abține să o anunțe, în stilul lui, zeflemitor: "Fiul dv., Miss, a băgat cuțitul într-un om pașnic". Un comentator literar presupunea că cititorul prea încurcat în hățișurile analizei unui vid sentimental ar putea fi recompensat cu povestea polițistă. Îmi place să cred că, în cazul filmului, raporturile se inversează. Spectatorul are destule motive să rămână nu atât cu țesătura unui policier pe alocuri confuz, ci cu imaginile acelei biografii dramatic sugerate a comisarului fără nume, personajul amintit la începutul acestor rânduri. Tot felul de bănuieli plutesc în jurul lui, în primul rând cea a neîncrederii în ființa numită femeie. La locul faptei, nu are motive evidente să o ia în vizor pe nevasta celui ucis, cu toate acestea vorbește despre "O femeie fără inimă. Pui pariu cu mine - îi spune unui mai tânăr colaborator - că astea-s urme de la tocurile ei? Urme de ruj, parfum Nina Ricci.." Enumerarea, exagerată - cunoștea, el, chiar toate parfumurile?- vine din cine știe ce amintire. Am trecut bine de a doua jumătate a filmului când ni se aruncă adevărul. Un fost coleg povestește: "I se spunea Lupu, după felul în care își privea suspecții. Îi devora cu privirea. Dacă nu era povestea cu nenorocita aia de nevastă-sa, ajungea departe". Povestea era un adulter. Îl vedem, reconstituit mental, cu tot duchisul, de cel înșelat. Nu a mai ajuns departe. S-a mulțumit cu puțin, anchetator de cazuri mărunte. A rămas, în schimb, cu o silă de viață amar deghizată, impulsuri violente ce îi vor fi fatale, o chemare a morții. De altfel, drumul spre pădure din final, văzut din mașină (o bună colaborare cu directorul de fotografie Pătru Păunescu) și însoțit de muzica abia picurată de Cari Tibor, către acolo duce. Contând pe spectatorul atent, cu o bună memorie, Dinu Tănase strecoară, chiar la început, imaginea trecătoare ca un fulger a unui chip de tânăr cu glugă, lipit de un copac. O pândă care ar putea fi a unui înger al morții, pentru că tot el este cel alături de care protagonistul se va lăsa înghițit de pădure. De prisos prozaicul "Vino cu mine".
 
 
(12.04.2017)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film portrete in padure, dinu tanase, portraits in the forest film review, portrete in padure film

Opinii: