REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Doctorul Poenaru


     Nu-i cer cronicarului de film dizolvare într-un așa zis și foarte discutabil „gust colectiv”, dar îi refuz o prea mare încredere în flerul propriu. După premiera de lucru, după premiera de gală simt nevoia să revăd noua producție a studiourilor Buftea într-un cadru ceva mai normal. N-am fobia cinematografelor centrale dar, după o oarecare experiență, am senzația că noile cartiere ale Capitalei, fără să fie bântuite de fanatici ai cinematecii, ai lui Scorsese, ai lui Woody Allen sau ai altor apariții de ultimă și senzațională oră — sunt un bun loc pentru luarea pulsului. Pulsul publicului, bineînțeles. Să eliminăm însă din această „Operația Publicul” simplismul conjunctural, izurile demagogice, înclinațiile populiste, amenințările profetice. Pentru orice observator de bună credință este săritor în ochi că încasarea spiritului și încasarea contabiliceasca nu sunt decât, rareori, direct proporționale. Când la casa are loc o busculadă, nu înseamnă că în sală se proiectează o capodoperă. A nu fi direct proporțional nu înseamnă însă a fi neapărat invers proporțional.
     Din motive tehnice, cum se zice, am văzut Doctorul Poenaru cu oarecare întârziere, adică la zece zile de la premieră, în Drumul Taberei, într-un frumos cinematograf: Favorit. Era o zi fastă și o oră de vârf, dar eram atât de puțini vizitatori, încât aveam aerul că suntem rudele casieriței invitate la o proiecție de probă. Aceasta senzație de răzlețire nu-mi e necunoscută. În timp, tot bătând cartierele, am văzut multe filme pe post de bimpașă care și-a închiriat sala ca să nu fie deranjat de respirații necunoscute. Dar sa nu facem ironii, nici drame, nici melodrame și să ne întrebăm cu toată seriozitatea, cu toată uimirea, cu toată mâhnirea: de ce? pentru ce?
     Doctorul Poenaru este departe de a fi un film de duzina Câțiva colegi îl numesc vârful cel mai înalt al acestei stagiuni (care, e drept, se știe n-a prea fost alpină). Un cronicar de prestigiu depistează în el o secvență „genială” altul vorbește de „momente antologice”: o tânără colegă își pune întrebarea „dacă acest filrn este bun, de ce să nu fie și un film mare?” Lăsând la o parte o voce sau două, făcând figură de trouble-féte, iată, deci, care este tonul primirii sau, cum se spune, „atmosfera făcută de critici acestui film”.
     Însuflețirea criticii nu se poate explica numai prin spiritul ei constructiv, constructiv din principiu, — însușire reală, indiscutabilă, uneori paroxistică, de multe ori consecința unui anumit tip de mămoșenie (substantivul masculin nu există, dar stilul „puiul mamei” nu este deloc apanajul exclusiv al cronicăreselor). Este evident, doctorul Poenaru nu joacă pocker, dar are în mâini câteva atu-uri care, fără să însemne chintă-roială-servită, pot duce la palpitante întâlniri. Cu condiția să nu lași din mână cei trei ași. Care sunt așii?
     Primul as este romanul lui Paul Georgescu. Această carte născută pentru a câștiga la multe probe, dar în primul rând (căci acesta-i rândul care ne privește aici) a câștiga la loteria ecranizării, adică în cursa, complicata, îmbârligata, extenuanta cursă care introduce opera unei edituri în planul unei case de filme. De unde atât noroc? În primul rând, din subiect, subiect-mănușa-de-antilopă-veritabilă, mănușă pe cerințele actuale ale producătorilor. Norocul a fost dublu. Cu excepția ultimelor treizeci de pagini în care narațiunea se destramă într-o dispută de idei „pure”, iar destinul personal într-o frescă mișcată flu de umbrele „agrarienilor” și ale „lictorilor” și altor fantome venite din Hitleria, romanul este halucinant de cinematografic. Frazele nu se citesc, ci se văd. În descripția interioarelor umbroase cu dulapuri pântecoase, ghiftuite de borcane de șerbeturi, romancierul este un scenograf de o minuție și o forță, balzaciană. Bărăganul fixat în eternitatea metamorfozelor lui sezoniere este un personaj pe cât de bulversant, pe atât de palpabil. Acest foarte special scriitor, Paul Georgescu e aparent un mizantrop, dar un mizantrop care nu se poate imagina în afara tandreței umane, e aparent un sihastru, dar un sihastru-radar, un sihastru-ochi-și-urechile-lumii, e un creier electronic, amator de stupefiante speculații, dar capabil — nu numai din sarcasm și spirit ludic, ci și din nevoia de acordare la terestru — și de exerciții accesibile. Să sperăm, deci, că intrând în rândurile cineaștilor, chiar fără să bage mâinile în cocă, chiar numai pe funcția de donator al pistei de decolare, Paul Georgescu nu va considera această colaborare un flirt, o toană sau pur și simplu o experiență. Proza lui reprezintă în cinematografia noastră un import de superioară inteligență artistică. Mai e cazul de semnalat cât de mare, cât de vitală nevoie avem de acest rarissim produs?
     Al doilea atuu al filmului este regizorul. Dinu Tănase este tânăr. Nu orice tânăr reprezintă neapărat o viziune întineritoare, dar capelmaistrul acestui film a semnat pentru T.V. Concert din din muzică de Bach în care demonstra că știe să facă atmosferă și a semnat, pentru cinematografie, Trei zile și trei nopți, film nu întrutotul concludent, dar dătător de speranțe. Cei aflați înlăuntrul cinematografului, ba chiar cei aflați în jurul lui cunosc tensiunea apărută în ultimul timp între apărătorii regizorilor — regizori, cu state și patalamale și promovatorii unor nume noi „care au — sau par că au — ceva de spus” în afara unor diplome. Fostul operator Dinu Tănase face parte dintre aceștia. Casa de filme Unu — director Ion Bucheru și-a făcut un punct de onoare (și foarte multe inimiciții) așezându-se în a doua tabără. Riscurile se plătesc, se știe, dar este infinit mai onorabil să îndrăznești, decât să stai în banca ta, cuminte, umezindu-ți degetul arătător ca să vezi încotro bate vântul.
     Al treilea atuu al filmului sunt actorii. Aceste rânduri apărând post-festum, n-am să repet aprecierile făcute de o serie de colegi, unii judicioși, alții înflăcărați — după temperament. Un film cu Victor Rebengiuc este din capul locului o garanție, actorul arătând un foarte, foarte sever spirit selectiv. Ștefan Iordache, în pofida unui machiaj grotesc (tot machiajul filmului este o vărsare haotică de cutii de pudră pe obrazuri care meritau mai multă cinste), Ștefan Iordache, zic, este după părerea mea magistral și încă o dată mă întorc și mă întreb cu stupoare cum a fost cu putință atât de lunga inutilizare a acestui actor atât de „mondial” modern.
     Ajungând aici, iată-ne întorcându-ne la întrebarea de la început. Cum e cu putință ca o partidă cu atâtea avantaje să piarda meciul cu publicul? Cum e cu putință — iertați-mă, aici introduc un element personal — ca un cronicar și nu un cronicar „obiectiv”, ci unul cum e subsemnata, adică profund subiectiv, adică o admiratoare a cărții, o susținătoare fără prejudecăți, ba chiar exaltată a „tinerilor talente”, să resimtă în fața acestui film, așteptat cu bucurie și iubit cu anticipație — un sentiment de apăsătoare și tristă plictiseală?
     Spațiul unui cotidian nu ne îngăduie autopsia acestei plictiseli. Pentru asta ar trebui vorbit în amănunțime de scenariu, care a desosat cartea, lăsându-l pe acest biet doctor Poenaru fără mamă, fără tată, fără acel inconfundabil don Mișu cu tabieturile sale, cu inconștienta lui jovială, cu fetele lui nemăritate, cu „chiefurile” lui, lăsându-l fără nevastă, fără acea coană Alecsandrina „aristotelică” (devenită datorită Elenei Dacian o remarcabilă umbră) luându-i toată „viața personală” și lăsându-i doar ideile, care firește sunt tot personale, dar descărnate par doar scheletul unei foste scrumbii albastre. Când o să înțelegem că păstrarea scheletului ideologic al unei cărți nu poate însemna „păstrarea esențialului”? Un parfum stă într-o sticlă. O esență stă într-un detaliu.
     Ca să facem autopsia acestei plictiseli, ar trebui să vorbim de capacitatea capelmaistrului de a lega elemente aparent disparate, de a le lega și a le interfera, de a le potența. Un moment „tare” e „tare” numai în măsura unei pregătiri prealabile, în masura în care investești în el emoția spectatorului, teama lui, îndoiala lui, etc. O mână tăiată la treieriș — harșt și gata! — un quasi necunoscut spânzurat într-un copac — cine? cum? de ce? — : o moarte în doi timpi și trei mișcări, cum e moartea lui Pascal — sunt un șir de rateuri și estetice, dar și psihologice.
     Ca să facem autopsia acestei plictiseli ar trebui să vorbim despre cultura cinematografică. Detest snobismul, repudiez cu neplăcere imitatorii ultimelor mode, dar cred că cinematografia, ca orice altă artă, are nevoie de o lectură la zi și are obligația de a vorbi un limbaj contemporan. După Eminescu nu se mai poate scrie ca pe vremea lui Văcărescu. După Marquez nu se mai poate scrie à la Pierre Loti. Mijloacele de expresie — abundența flash-back-urilor, soluția superimpresiunilor, a unui anumit tip de stop cadru, a reverberațiilor, a intervențiilor muzicale intens prevestitoare, etc., etc., fac parte din academismul interbelic devenit post-belic provincialism.
     Să mă scuze echipa care, dacă ne-am fi oprit la detalii, ar fi trebuit să apară sub forma mai multor nume proprii. Să mă ierte tânărul meu coleg, pentru aceste cuvinte contondente dar, plictiseala în filmul politic este — în cazul cel mai bun — un lapsus ideologic. În plus, să mă înțeleagă, că lupta împotriva mediocrației nu se poate duce decât cu cei aflați deasupra acelei linii situată la egală distanță de rău și de bine.
 
 
(România liberă, 9 iunie 1978)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, dinu tanase, doctorul poenaru, ecaterina oproiu

Opinii: