Prezentat în deschiderea Festivalului Filmului European (de la cinematograful Studio), filmul lui Dinu Tănase se constituie într-o revenire „după douăzeci de ani” la statutul de autor de film de ficțiune, statut ce i-a adus satisfacții datorită unor titluri azi mai puțin cunoscute de publicul tânăr: Doctorul Poenaru, Mijlocaș la deschidere, Concert din muzică de Bach și, mai ales, La capătul liniei. Aceste filme au configurat un autor stăpân pe mijloacele profesiunii, pe care a îmbrățișat-o după aproape un deceniu cât a fost director de imagine (colaborator sau asistent) la filme de referință precum Reconstituirea, Prea mic pentru un război atât de mare, Apa ca un bivol negru, Dincolo de nisipuri, Prin cenușa imperiului sau Rosenemil.
Scenariul lui Radu F. Alexandru (la care a colaborat și regizorul) propune o poveste de dragoste, care din „unică” (Alexandra - Maia Morgenstern și Mircea - Horațiu Mălăele) ajunge prin „Forța Destinului” triplă (Corina - Andreea Bibiri - Mircea și apoi Corina - Bogdan, jucat de Mihai Călin). Naveta cineastului între palierele temporale ne trimite de la relația specială a unei profesoare universitare, Alexandra, cu o studentă preferată, Corina, la rândul ei victima iubirii pentru soțul primeia. Un accident de mașină pune capăt vieții lui Mircea (Horațiu Mălăele, bărbatul ce-și trăiește criza vârstei într-o pasiune vinovată). Vinovat de accidentul de mașină este tatăl procurorului Bogdan, care este la rându-i îndrăgostit de Corina, sentiment care va duce la o căsătorie extrem de efemeră.
Finalul, destul de abrupt, dar lipsit de suspans, pune capăt unui film care dorește să pună accentele pe omnipotența destinului, pe suspansul unei răzbunări îndelung meditate, rod al unei metamorfoze, de altfel firești (transformarea dragostei în ură aici admirabil jucată de Maia Morgenstern). Dinu Tănase se dovedește și aici un virtuos al îndrumării actorilor, sub bagheta sa Maia Morgenstern exprimând toate fazele unei dramatice prăbușiri interioare, atunci când echilibrul este rupt și primul imperativ al acțiunii îl reprezintă revenirea la un trecut marcat de normalitate .
Și Horațiu Mălăele se dovedește același inspirat interpret al unor sentimente - limită, prezențele sale pe înregistrările video (din film) fiind accentuate de sinceritatea cu care actorul traduce deruta în fața unei întâmplări banale cu consecințe tragice sau nevoia de certitudini într-un univers aparent dominat de bunăstare la toate nivelurile. O imagine bună a operatorului Mihai Tănase (aflat la al doilea film), ambianțe plastice în limitele firescului așează filmul lui Dinu Tănase în categoria unui produs mediu, în care, e drept, nu aflăm duritățile de limbaj sau încrâncenările unor obsesii total revărsate pe ecrane, dar care propune drame umane a căror rezolvare lasă în plan epic destul de dorit. Este posibil ca filmul să aibă mai mult succes la un anume tip de festivaluri internaționale mai puțin ancorate politic, decât ultimul Cannes. Performanțele actorilor și destule secvențe inspirat gândite ar putea aduce stimabile recunoașteri în privința analizei psihologice a universului feminin, cu toate „meandrele” lui.
