REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



György Kovács – „​Între vis şi realitate”


...Trăim „copia standard” a vieţii noastre
— Când aţi jucat ultima oară pe scenă?
— Acum doi ani în „Act veneţian”.
— Nu vă e dor de scenă?
— …
— După o carieră de 38 de ani? După aproape 200 de roluri? – „
— Trebuie să ştiţi că viaţa unui actor e făcută mai mult din roluri nejucate. Şi cel puţin la mine, visul şi visarea au avut o mai mare semnificaţie decât munca îndeplinită. Rolurile acumulate în decursul anilor devin trecut şi amintire şi — credeţi-mă — rolurile interpretate te părăsesc aproape pe neobservate. Mă preocupă însă mult mai mult acele roluri pe care le-am dorit, pentru care m-am pregătit luni la rând — ori în realitate, ori în gând — şi care, dintr-un motiv sau altul, nu s-au realizat. Mă simt foarte legat de neîmplinirile mele, care de altfel îţi pot da şi satisfacţie: te fereresc de căderi şi astfel poţi să spui, dacă vrei — poate că ăsta ar fi fost rolul cel mare. Şi câte nu sunt dintr-astea, pe lângă care am trecut, ireversibil şi irecuperabil.
— Bine. Vorbiţi-mi atunci despre cariera dumneavoastră netrăită. Despre rolurile nejucate. Despre tot ce începe cu: nu.
— Nu am jucat „Othello”, pentru că mult timp nu s-a găsit un regizor care să-I pună în scenă. După ce a venit la noi Mordvinov şi l-a jucat, s-au găsit regizori, dar tocmai atunci s-a auzit că Laurence Olivier se pregăteşte pentru acest rol şi s-a spus că nu mai are rost să-I jucăm şi noi, din moment ce îl joacă cu succes Olivier, la Londra... Nu am jucat „Richard al III-lea”, pentru că s-a spus că este inutil să ne chinuim, din moment ce tocmai se face un foarte bun film englez... Nu am jucat „Hamlet”, pentru că mi s-a spus că toate actriţele care ar fi putut juca rolul reginei sunt prea tinere. Au trecut ani, şi am fost refuzat cu motivul că toate Ofeliile posibile sunt prea bătrâne... Nu am jucat „Henric al IV-lea” de Pirandello, pentru că cei trei regizori din teatrul nostru au considerat că nu au ce comunica cu această piesă... Sunt convins că acum ar avea, pentru că între timp s-a pus în scenă la Helsinki, de către un regizor bucureştean şi faptul i-a inspirat, probabil... Când am pregătit şi aproape ştiam rolul titular din „Romulus cel mare” de Dürrenmatt, regizorul David Esrig, care trebuia să-I pună în scenă, a venit la teatru şi după ce a văzut câteva spectacole, a declarat foarte sincer că nu are o mare parte din distribuţie. Am înţeles şi preţuit exigenţa lui. Numai diletanţii nu simt riscul unei distribuţii greşite... „În amurg” de Hauptmann semăna prea mult cu „Moartea unui artist”... „Incident la Vichy” — pe care am vrut să-l pun în scenă — semăna prea mult cu „Profesorul Mamlock”, iar la rolul principal din „După cădere” de Miller, jucat la teatrul din Cluj, a trebuit să renunţ din cauza unei obligaţii de film (care până la urmă nici el nu s-a realizat). Vedeţi, cred că n-am greşit, spunând că neîmplinirile sunt partea importantă a vieţii unui actor. Despre rolurile jucate n-aş fi putut vorbi atât... Ce n-ai jucat rămâne singura retrospectivă posibilă pentru un actor al cărui material este însuşi trupul lui. Nervii. Inima. Creierul. Sufletul.
— De ce v-aţi ales tocmai această, meserie, György Kovács?
— Când mi-am ales-o, încă nu ştiam că această profesiune poate să devină, odată, meşteşug. Am considerat-o bucuria jocului. Aşa o simt şi astăzi. Tocmai pentru aceasta cred că e o nedreptate când, fie pe scenă, fie pe ecran, se refuză această şansă de a juca. Nici nu înţeleg cum se poate răpi posibilitatea de a crea unor actori care o viaţă întreagă s-au străduit să înveţe ceva din această meserie pe care niciodată n-o poţi cunoaşte la perfecţie. Ştiu că teatrele noastre sunt pline de talente tinere excepţionale, în stare să reprezinte în lumea întreagă teatrul românesc contemporan. Dar pentru asta e nevoie oare ca generaţiile mai puţin tinere să dispară de pe scenă, să moară, în viaţă fiind? Sunt convins că în toate domeniile vieţii, şi în teatru şi pe ecran, vom avea totdeauna noi şi noi talente tinere. Cred însă că pe adevăratul artist, indiferent de vârsta lui, trebuie să-I cultivi neîntrerupt, cu orice preţ, şi să nu-I împiedici să creeze; fiindcă, pentru el, nu e niciodată prea târziu, el este, poate, capabil să dea ceva extraordinar atâta timp cât trăieşte. Nu sunt convins de faptul că măsura cea mai bună, pentru creaţiile la o vârstă înaintată, ar fi de a-l revoca pe actor, de a-I alunga de pe scenă, numai pentru motivul că părinţii săi s-au iubit cu 20-30 de ani mai devreme decât se cere. Mâine se va spune oare că numai artiştii născuţi foarte aproape de timpul nostru au voie să picteze, să sculpteze, să compună muzică, să scrie? Sper că nu.
— Ce v-a atras către film, atunci, în 1956, când aţi primit să jucaţi rolul lui Matei Dragomirescu în Citadela sfărâmată?
— La primul film te gândeşti întotdeauna că de acum înainte vei cuceri toate premiile şi cu tine va începe renaşterea cinematografiei. De la amatori, până la profesionişti, toţi începem cu acest gând. Pentru că în „modestia” noastră binecunoscută nu dorim mai puţin decât să cucerim lumea şi să devenim, încă în viaţă, nemuritori... Trebuie să treacă foarte multă vreme, până când afli că spre a sluji această artă mult blestemată, ai nevoie de multă dragoste şi putere de dăruire. Mai ales dacă ne gândim că aparţinem unui domeniu în care toată lumea se pricepe.
— Şi totuşi aţi rămas în cinematografie. Asta înseamnă că iubiţi filmul?
— Nu l-aş face dacă nu l-aş iubi. Nimic nu se poate face fără dragoste. Numai că puterea de a iubi are şi ea limitele ei.
— Îmi aduc aminte, la Serata, eram pe platou în ziua când se turna discursul dumneavoastră în faţa invitaţilor. E o scenă lungă, pe care o jucaţi în faţa aparatului de filmat, ca în faţa unei mulţimi. M-am gândit atunci încă o dată, la singurătatea actorului de film...
— Această singurătate o trăieşti şi pe scenă. Prezenţa unuia sau mai multor parteneri nu înseamnă şi că s-a creat acel gen de legătură care să-ţi suprime singurătatea. Atâta doar că, pe când la film trebuie să te supui total concepţiei regizorului, pe scenă, tu eşti acela care, peste intenţia regizorului şi a gândirii scriitorului, timp de 2-3 ore, trebuie să fascinezi publicul prin însăşi prezenţa ta. Dar singur eşti întotdeauna.
— Ce consideraţi a fi foarte important pentru cariera unui actor?
— Norocul.
— Şi talentul?
— Îl ai sau nu-I ai. (Au spus-o alţii).
— Şi dacă-I ai, ştii, simţi că-I ai?
— Sigur. Dar aici lucrurile sunt mai complicate, pentru că şi diletanţii cred că au talent. Ei însă — şi ei alcătuiesc majoritatea — s-au strecurat pe cărări nevăzute în mijlocul profesioniştilor, şi puterea lor este nebănuit de mare. Sunt foarte legaţi între ei, au întotdeauna aplauze la momentul potrivit sau cerut şi, la fel ca morfinomanii, dacă cel mai apropiat se află la sute de kilometri, se găsesc şi se ajută, gata oricând să fabrice şi să răspândească teorii aşa-zis artistice, gata în orice clipă să nege tot ce s-a făcut înainte. Sunt ca un flagel şi este absolut imposibil să te fereşti de ei.
— Dumneavoastră, care aţi întâlnit atât de des succesul, şi pe scenă, şi în film, ce părere aveţi despre el?
— Succesul e un lucru important în cariera unui actor — ca şi în viaţa oricărui om. Ar fi o minciună să spunem că nu ne interesează. Dar — drept să vă spun — nu mai ştiu ce înseamnă „succes” în domeniul nostru. Dacă un spectacol prost, cu o presă corespunzătoare, se joacă de 150 de ori, cu săli arhipline şi cu aplauze, asta înseamnă succes sau cădere? Dacă un film prost, cu o presă bună, are zilnic numai o sută de spectatori, înseamnă cădere sau succes? Din păcate, aplauzele, unul dintre semnele succesului, şi-au pierdut creditul, deoarece, de cele mai multe ori, când actorul se apropie de uşa prin care va părăsi scena, publicul bate din palme. Deşi noi, actorii, îndrăgim această muzică, totuşi, poate că o tăcere de câteva clipe ar însemna mai mult decât acest zgomot, obişnuit în secolul aplauzelor.
— Vi s-a întâmplat vreodată să vă fie frică de un rol, de fapt de o întâlnire cu publicul?
— Da. De fiecare rol şi în fiecare seară.
— Şi care e leacul?
— După câteva minute frica dispare singură. Mai ales dacă ai norocul ca partenerul principal, care e publicul, să joace bine în seara aceea. Atunci eşti salvat.
— Şi dacă nu?
— Aştepţi partenerul din seara următoare. Dar asta nu e specific numai pentru noi, actorii. Şi în viaţa de toate zilele se întâmplă ca partenerul să nu răspundă. Şi atunci aştepţi...
— Ştiţi că ne place să spunem adesea: „acum ştiu ce trebuia să fac”. Ce-aţi face, dacă s-ar putea s-o luaţi de la capăt?
— Viaţa noastră nu e făcută din mai multe „duble”. Nu ai din ce să alegi... Dar chiar dacă ar fi aşa, nu cred că aş face altceva sau altfel. Poate că „muzica” ar fi alta. Poate că ceea ce a ieşit prea violent alb-negru ar fi Eastmancolor. Poate că după atâtea prospecţii, unele episoade s-ar juca în alt peisaj şi alte decoruri. Şi poate chiar genericul ar fi altfel. Dar ceea ce rămâne, ar fi fotogramă cu fotogramă la fel. Acceptând succese şi căderi, tot aşa ar fi, pentru că nu există „refacere”. Noi trăim „copia standard” a vieţii noastre. Cum spune Arghezi? „Puii mei, bobocii mei, copiii mei!/ Aşa e jocull îI joci în doi, în trei/ ÎI joci în câte câţi vrei/ Arde-l-ar focul”. 
(Cinema nr. 3, martie 1971)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: eva sirbu, gyorgy kovacs, interviu

Opinii: