REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​Frământările vesele ale unui moralist grav


     Unul din cei mai buni drarnaturgi ai noștri, lon Băieșu (aureolat, ca atare, cu cele mai prestigioase premii — al Uniunii Scriitorilor și al Academiei), este un scriitor a cărui logodnă cu cinematograful mai stă sub semnul întrebării. Nu a semnat încă scenariul care să-I acrediteze, irevocabil, printre maeștrii genului; de altfel, «profesioniștii» (în sensul lucrătorilor de zi cu zi în această meserie) îl întrec — deocamdată — mai ales prin numărul genericelor în care le-a apărut numele, căci Băieșu nu are la activ decât trei scenarii de lung-metraj și unul pentru un serial de televiziune. Cam puțin, în aparență; în realitate, grație acestui din urmă serial, numele lui Băieșu are o rezonanță specială în public, și e mai cunoscut decât cele ale multor autori cu vechi state de serviciu. Pentru acest public, Băieșu este înainte de toate — fie că situația îl măgulește sau nu — părintele lui «Tanța și Costel».
Mai presus de Tanța și CosteI
     Iubirea e un lucru foarte mare ― a decretat într-o zi, cu gravitatea-i caracteristică, acest ziarist, dramaturg, cronicar sportiv și pescar amator, și de-atunci, la fiecare sfârșit de săptămână, milioane de telespectatori s-au înghesuit în fața aparatelor ca să-i vadă pe Coca Andronescu și Octavian Cotescu rostindu-și incredibilele lor replici. «Tanța» și «Costel» au fost, la vremea lor, un adevărat fenomen social. Toată lumea râdea la Tanța și Costel, toată lumea vorbea ca Tanța și Costel (unii realizând umorul situației, alții nu), toată lumea «mai vroia» Tanța și Costel; Băieșu își scria episoadele pe bandă rulantă, între un gol al lui Dumitrache și o repetiție la Teatrul Mic — cred că noaptea avea coșmaruri cu Tanța și Costel — ajunsese să scrie finalul unei părți, în timp ce actorii înregistrau începutul ei — în fine — Tanța și Costel era parola la ordinea zilei, se transformase într-un fel de avalanșă care părea că nu mai poate fi oprită. Până când însuși Băieșu (patricidul!) a spus în altă zi «stop», «iubirea nu mai e un lucru foarte mare» și s-a prezentat spășit în fața spectatorilor consternați cu o tragedie intitulată «lertarea». În Băieșu biruise exorcistul.
     Lăsând la o parte orice glumă, trebuie să recunoaștem că lubirea e un lucru foarte mare a fost un caz unic în istoria televiziunii noastre. Critica literară a primit destul de rece volumașul care relua, în proză, aventurile cu Tanța și Costel. Dar serialul reușise să impuna două personaje, a căror audiență la public rivaliza cu cea a super-man-ilor din serialele străine de sâmbătă seara. Nu se poate trece ușor pe lângă acest argument: el semnalizează o realitate pe care suntem datori s-o analizăm cu obiectivitate.
     Doar primele episoade ale serialului aveau un «story» unitar. Cele care le-au urmat erau doar variații pe o temă dată. Dar acele prime episoade acreditaseră două caractere memorabile care — o dată lansate — puteau să reapară în orice situație: importantă era doar încărcătura de satiră pe care o transportau și care continua — prin replici — să fie omniprezentă. Universul psihologic al celor două personaje este binecunoscut: se amestecă în el candoarea rudimentară cu o șarlatanie de doi bani, un apetit neostenit pentru căpătuiala mediocră cu o mirare tâmpă în fața progresului uman. Și toate acestea, altoite pe un semidoctism enorm și îngâmfat, în care clișeul și ilogicul au rang de axiomă și paradox.
Nimic din ce e omenesc
     «Tanța și Costel» l-au acreditat pe lon Băieșu — nu numai în ochii publicului — ca pe un umorist prin excelență. Astă seară dansăm în familie — (un puzzle de întâmplări comice, printre care și reluări din Tanța și Costel) era un film care întărea această părere, etichetându-I poate prea repede și definitiv pe autor.
     Dar primele sale scenarii, Camera albă și Maiorul și moartea, erau scrise în cel mai curent registru grav, se subînțelegea în ele dezbaterea etică implantată în actualitatea imediată. În Camera albă — un accident de muncă provoacă un acut conflict de conștiință. Maiorul și moartea (scenariu inspirat din excelenta nuvelă cu același titlu) discută — în termenii filmului polițist — despre compromis și sacrificiu, despre intransigența care se poate învecina cu inumanul, despre ideea de principiu moral reflectată în cele mai contradictorii categorii umane (hoții și justițiarii). Filmele, ca și scenariile, nu erau perfecte (îmi pare rău, mai ales, pentru Maiorul și moartea, care, dintre filmele «scrise» de Băieșu, se apropia cel mai mult de condiția spinoasă a operei de artă, dar căruia un happy-end neinspirat adăugat — și neexistent în nuvelă — cobora cu câteva grade temperatura gravă a problematicii). Dar există în aceste filme un numitor comun care — paradoxal — poate fi regăsit și în Tanța și Costel sau Astă seară.... Este această aplicație a scenaristului de a scormoni în actualitate, de a fi un ochi lucid deschis spre realitatea înconjurătoare pe care o disecă și o judecă, fie îngândurat până la încrâncenare, fie râzând detașat și malițios. Dar, în ambele ipostaze, Băieșu își dezvoltă argumentația cu sufletul unui moralist care pornește de la premiza că «nimic din ce e omenesc nu-i e străin» pentru a sancționa, prin orice mijloace, inumanul, exagerarea dogmatică, opacitatea. Judecând după ce a scris până acum, s-ar părea că — în film îi place mai mult să o facă precum altădată latinii: «ridendo castigat mores».
Inamicul public din Buzău
     Fie-mi îngăduit să fac, de aceasta dată, o abatere de la canoanele (nescrise) ale «portretelor de scenariști» și să scriu câteva cuvinte despre un scenariu de lon Băieșu, pe care publicul încă nu are cum să-I cunoască, un scenariu aflat în stadiul «discuțiilor» la Casa de filme nr. patru. Se numește «Un om vine din Buzău» (chiar și lon-Guță-Băieșu a venit cândva din Buzău!) și — s-ar zice — este tot un scenariu de comedie cinematografică. S-ar zice, pentru că — de data aceasta — registrul este cu mult mai greu de definit. Aventurile omului din Buzău care nimerește — credul și inocent — într-un București plin de contraste, supus unei anume poluări (fizice și morale), specifică oricărei mari aglomerări umane, sunt niște aventuri comice, nimic de zis; dar există în spatele lor o melancolie (stare de bază a moralistului) care era mult mai greu perceptibilă în alte scenarii. Acțiunea este rotundă, precis conturată. Eroul principal este un caracter cu valențe miraculoase, în el subzistă adevăratele reminiscențe din sufletul lui Păcală, cel care nu ezită niciodată să aplice sistemul «păcăliciului păcălit». Acest «Un om vine din Buzău» este, probabil, cel mai bun scenariu al lui lon Băieșu. Dacă regizorul care va avea șansa să-I transforme în film nu se va mulțumi să facă din el o colecție de gaguri, atunci poate vom vedea o replică românească la filmele lui Etaix. Și atunci, poate, vom descoperi că lon Băieșu merită, din partea cinematografului, lucrul numit «o iubire foarte mare».
 
(Cinema nr. 5, mai 1974)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: despre scenariu de film, dinu kivu, ion baiesu

Opinii: