Cam multă trepidație pentru o țară „în care nu se întâmplă nimic”! Aceasta este prima impresie a spectatorului privind delirantele peripeții ale unei tinere absolvente de psihologie, a cărei plecare la postul repartizat declanșează incursiunea într-o Românie descrisă ca „tărâm al ororii”, dar și ca spațiu al speranței. Clișeele sunt spulberate rând pe rând când se pătrunde profund în straturile unei societăți guvernată de legile absurdului, unde înstăpânirea corupției, minciunii și violenței este facilitată de pasivitate, dar se vede amenințată de gesturile de răzvrătire (deocamdată anarhice) ce i se opun. În opoziția acestor atitudini (resemnare și rebeliune) își găsește sursa de dinamism furtunoasa epică a filmului lui Pintilie dedicat trecutului recent, dar și prezentului în care căutările de redefinire a propriei noastre identități continuă cu febrilitate.
Experiența protagonistei, răzvrătita Nela, are funcția de „pars pro toto”. Adevărurile aflate în agitata sa călătorie inițiatică sunt valabile pentru propriul destin, dar și pentru o națiune. Cu o biografie ca a ei, pătrunderea în cercurile infernului românesc are impactul unui prim contact: al celei care a auzit vorbindu-se despre mizeria morală și materială și are în fine ocazia să se confrunte direct cu ea. Fiica unui colonel de securitate, cu o experiență confortabilă și protejată, beneficiind de avantajul studiilor în străinătate („părinții la Moscova iar copiii la Paris”) eroina își ia viața pe cont propriu numai în momentul plecării la post. Locul „debarcării” ― nu altul decât orașul cu rezonanță de dezastru național, Copșa Mică ― este și el plin de semnificații. În precipitatul ritm al evenimentelor, din perspectiva sa proaspătă, Nela descoperă dimensiunile incredibile ale catastrofei ce a făcut faima neagră a „României lui Ceaușescu”: abuzurile autorităților, corupția generalizată, promiscuitatea din spitale și școli, criminala politică ecologică. Un peisaj moral dezolant cu oameni ale căror lașități, mai mici sau mai mari, sunt justificate de necesitatea de a supraviețui în această carceră. Nela mai află pe propria piele ce înseamnă „mâna lungă a securității”. În plus, ea descoperă indiferența iresponsabilă care face posibilă funcționarea acestui mecanism absurd.
Din fericire, excepțiile o fac să-și recapete speranța. Întâlnindu-l pe insurgentul doctor Mitică, ea găsește un, suflet ― frate care aduce bucuria revoltei în doi. Înainte de a forma un cuplu de îndrăgostiți, ei formează un cuceritor cuplu de răzvrătiți. Spontana lor revoltă în fața justiției, sancționată brutal de milițienii și securiștii care-i urmăresc pretutindeni, are o doză de naivitate. Sinceritatea și demnitatea (atâta câtă este) a gesturilor, generează însă atașamentul imediat. În romanul inspirator de lon Băieșu, protagoniștii sunt „pozitivi, romantici, puri”, cum îi caracteriza scriitorul însuși în jurnalul publicat postum. În viziunea lui Pintilie ei mai sunt „curați ca lacrima” și, tocmai pentru a-i face mai credibili, cineastul întărește trăsăturile mai puțin luminoase. Vocabularul cuplului e plin de stridențe iar metodele pentru impunerea propriului adevăr nu sunt chiar ortodoxe (vezi discuția Nelei cu medicul tatălui, vezi șmecheria la care recurge Mitică pentru a-și opera protejatul). În plus, cei doi au o atitudine impenitenta în fața morții: ea transportă cenușa părintelui său într-un borcan de „Nescafe” iar el pierde dintr-un camion hârbuit cadavrul pacientuIui preferat.
Aceste detalii fac parte din strategia regizorului de subminare a patetismului prin intruziunea grotescului și de sfidare a spaimei de moarte prin deriziunea imaginii ei. Cheia de lectură ne este oferită chiar din prima secvență, magnifica scenă de interior în care asistăm la sfârșitul tatălui bolnav de cancer în timp ce Nela vizionează pe peretele garsonierei un film „de familie”. Pelicula ce se derulează pâlpâitor vorbește despre trecutul glorios al colonelului de securitate acum muribund, dar și despre caracterul „năravaș” al fiicei sale care, în toiul unei petreceri, pune mâna pe un pistol și-i amenință pe toți invitații. Admirabila capacitatea de a concentra în câteva cadre o biografie trecută și una viitoare și de a sugera eșecul unei generații și apariția uneia noi, care-i condamnă greșelile! În aproape toate peripețiile Balanței tragicul este dezamorsat de apariția accidentului comic. Efectele sunt savuroase dar înțelesurile neliniștitoare, ca în secvența dezordonatelor manevre militare în care cei doi sunt gata să-și piardă viața.
Există în film și excepții de la tactica deriziunii. Nu mai apare nici o sugestie umoristică în momentul întâlnirii eroilor cu oroarea supremă, moment pe care autorul îl numește „masacrul inocenților”. Măcelul în care sunt uciși de trupele reunite ale miIiției și securității copiii luați ostateci de câțiva desperados fugari din țară are același șocant impact ca moartea lui Vuică din Reconstituirea. Spre deosebire de acel film−pereche din filmografia lui Pintilie, Balanța se încheie exaltând speranța. Regăsirea celor doi sub stejarul masiv este dătătoare de încredere în viitor. Suntem cu puțin înainte de decembrie '89. Lucid cum îl știm, cineastul boicotează însă happy-end-ul și introduce un avertisment. Cuplul așteaptă cu emoție un copil, dar „dacă e normal, îl omor”, declară cu fața la public și cu pistolul în mână protagonistul. Noi înțelegem ce vrea să spună: nu e o aluzie la emblematicii noștri handicapați (cum a priceput un critic francez!), ci e vorba despre normalitate în sensul de resemnare. Șocant sfârșit, dar perfect potrivit cu întregul ansamblu care se lasă citit ca un elogiu al libertății.
Pentru Lucian Pintilie Balanța este un pariu câștigat. Cu un an în urma, vorbind la o conferință de presă despre proiectele Studioului de creație al Ministerului Culturii condus de el, cineastul declara că își propune să cucerească publicul care făcea coadă la Liceenii rock'n roll. După triumfala primire făcută de spectatorii care au văzut cele doua versiuni ale peliculei la Costinești și la București, e sigur că a reușit. A recurs la formula unui cinema direct, fără ornamente formale, cu episoade trepidante și umoristice, cu o narațiune de admirabilă cursivitate. Stăpânind o materie epică extrem de ramificată, regizorul imprimă o uimitoare fluiditate dezordonatelor evenimente. „Revolta artistului împotriva realului” despre care vorbea Camus este esența realismului specific lui Pintilie.
Farmecul exercitat asupra tinerilor de Balanța ține și de nonconformiștii săi eroi, afectuos întruchipați de Maia Morgenstern și Răzvan Vasilescu. Interpretarea lor ar merita mai multe rânduri, dar cred că spune totul sintagma „sunt rolurile vieții lor”.
Nimeni n-a reușit, deocamdată, în cinematograful nostru, să portretizeze atât de cuceritor ca Lucian Pintilie personajul rebelului. Desigur, este vorba și de un autoportret pentru că vocea autorului, el însuși un nonconformist, se face auzită permanent în noul său film. Vom ieși de la Balanța dându-i dreptate: „un om este liber atunci când se hotărăște să fie”.
