REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Autenticitatea emoţiei „Nicolae Labiş”


     Aşteptam cu îngrijorare filmul promis despre Labiş. Eventualitatea unei noi ratări era deprimantă; căci Labiş — lucrul acesta a devenit aproape un truism — este mai mult decât o simplă valoare estetică, ce merită să fie evocată filmic, Labiş este o semnificaţie. Labiş este un ideal şi un angajament; a-I falsifica, în tonuri colorat−siropoase, ar fi fost un dureros sacrilegiu.
     Am văzut însă un film simplu şi onest — ascetic, aş spune. Nu un «omagiu», sau o «evocare», sau o «cântare», ci o fereastră deschisă cu dragoste şi modestie către acel univers de gânduri, locuri şi oameni, durere şi bucurie, pe care îl numim Labiş. Scenariul lui Gh. Tomozei a fost compus cu maxim echilibru: câteva — puţine — din versurile lui Labiş (recitate de Emanoil Petruţ sobru, cu o intensă emoţie conţinută) au conturat ambianţa spirituală exactă reclamată de subiect, apoi autorul a renunţat aproape complet la comentariu (acel comentariu liricoid, «metaforic», cu care eram obişnuiţi din filme asemănătoare), preferând stilul modern şi desentimentalizat al interviului. Cei chestionaţi (fără ambiţii inoportune de «cinéma−vérité») — părinţii lui Labiş, surorile lui, un ţăran, Gh. Panţîru — s-au adaptat excelent stilului impus, de conversaţie firească (este aici şi un merit al regiei): au relatat calm amănuntele cele mai semnificative, fiind întrerupţi cu tact când aceste amănunte riscau să devină anecdotice; amintirile lor aveau o nostalgie interioară, bănuită doar, fără emotivităţi artificiale. Într-un singur moment, temperatura a devenit brusc ridicată, dar era şi normal, şi e bine că a fost aşa, căci în acel moment Margareta, sora lui Labiş, povestea ultimele lui gânduri, la spital: «Tată, trimite-mi trei metri cubi de ozon... Am nevoie de aer, aici aerul este din ce în ce mai rar».
     Acest ton general al filmului — liniştit, omenesc, apropiat — era fascinant. Un Labiş adevărat vibra în fiecare imagine a Mălinilor, în fiecare fotografie a poetului, în fiecare chip care-i pronunţa numele. Pelicula nu obliga, ci implica emoţia — clară, limpede.
     Regia lui Erich Nussbaum şi imaginea lui Gheorghe Georgescu au fost elementele indispensabile ale acestei performanţe de sobrietate. Virtuţile lor sunt aproape identice, lucru rar într-un film: selecţia şi montajul sever al planurilor, acurateţea expresiei cinematografice, lipsa oricăror lungimi, compoziţia riguroasă, de frumuseţe clasicistă. Toate aceste calităţi ne îngăduie să vorbim nu atât despre un stil, cât despre o scriitură cinematografică, adecvată perfect temei propuse, de maturitate profesională.
     Poate că cea mai preţioasă însuşire a filmului făcut de Tomozei, Georgescu şi Nussbaum este că nu are pretenţii de exhaustiv. Nu este filmul despre Labiş, inhibant, după care nu mai poate urma nimic (dintr-un sentiment de neputinţă sau de jenă), ci doar un film despre Labiş. Nu ni s-a spus «ce este Labiş», ci am fost îndemnaţi, într-o clipă de reculegere, să ne gândim la Labiş. Şi Labiş rămâne al fiecăruia dintre noi, imaculat.
 
(Cinema nr. 4, aprilie 1967)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, dinu kivu, documentar romanesc, erich nussbaum, nicolae labis film documentar

Opinii: