Cronica imaginii
Când Edmond Dantes, eroul lui Alexandre Dumas, evadează din închisoarea „chateau d’If”, paza alertează fortăreața prin salve de tun, anunțând evenimentul: când la studioul din Buftea reușește „să evadeze” din anonimatul asistenției un debutant, salve de artilerie ar trebui să avertizeze cetatea filmului că un tânăr talentat a plonjat, de la o înălțime amețitoare, în marea aventură a creației și notorietății. Este cazul lui
Cristian Comeagă, proaspătul operator șef, semnatarul imaginii filmului
Miracol. De fapt, este la o a doua tentativă; prima s-a consumat la filmul
Pădurea de fagi, regia Cristina Nichituș-Mihăilescu, când, alături de
Marian Stanciu, își dă măsura talentului și se impune ca „o promisiune”. Dar gloria nu se împarte la doi. A fost nevoie ca un alt regizor, Tudor Mărăscu, să-i încredințeze, definitiv, camera, o investiție de încredere răsplătită cu prisosință, și, iată, suntem în fața unui film care consacră un nou operator șef din tânăra generație, salutat nu prin salve de tun, ci prin ropote de aplauze la Costinești, unde Cristian Comeagă cucerește premiul de imagine pe 1988 alături de (mâna destinului!) același Marian Stanciu.
Când a pornit la drum știa, sunt convins, că are de învins două dificultăți: să sugereze, prin imagine, „ideea de miracol” nu neapărat cel agricol, înfruntarea dintre om și natură, ci aceea utopie colectivă risipită generos în mituri (moarte, naștere), legende (agronomul nostru nu este, oare, un meșter Manole contemporan?), sugestii ascunse în obiceiurile populare (ritualul copiilor care „cheamă ploaia”) alimentând, asemeni unei pânze de ape freatice, izvoarele de la suprafața pământului, și, în același timp, să nu cedeze „ispitei miraculosului”, înlocuit în utopiile moderne de sistemul minuțios argumentat, arhitectura logică. Emoției și sentimentului se substituie dezbaterea națională, incredibilul renunță la lupta pentru posesia sufletului, colectiv în favoarea posibilului. De ce nu, chiar a imposibilului, de vreme ce la Mărăcineni se va cultiva porumb în plin deșert, în „Sahara noastră”, cum spune un personaj al filmului.
Depășind informația livrescă, deja substanțială încă de pe băncile institutului, prin clar-viziunea talentului său, Comeagă face o opțiune capitală: va miza pe „spațiu”, conferind imaginii o senzație de stranietate, proprie unui peisaj ce nu ne este familiar, iluzia plastică a unui spațiu înstrăinat, lipsit de tensiunea proprie naturii active. Pasul următor îl va duce la simplificare și în această viziune va renunța la tot ce este unanim acceptat, epuizează, sacrifică, pentru a ajunge în final la un spațiu nud, alcătuit doar din nisip, cer, soare. Am trăit această senzație, cu ani în urmă, în Sahara marocană, și am regăsit-o în plastica filmului, acel spectacol al nisipului acompaniat de orgile de vânt, dominat de soarele pirosferic.
Pate avansez o ipoteză hazardată, da, cred că dincolo de fotogenia nisipului, atractivă și atracțioasă, Comeaga epurează spațiul dintr-un considerent mult mai tainic: ca să regăsească umanul trebuie să purifice locul. Păstrează, însă, în cadru tot ce înseamnă o justificare, poate chiar mai mult, o semnificație. De aici, grija artistului de a nu pierde vreun detaliu materiale, oricât de firav (o roată de căruță, o fereastră, etc.) din convingerea că lucrurile făurite de om îi sporesc puterea. Aceeași consecvență în privința decorului, în deplin consens cu scenograful Mircea Tofan. Își îngustează în mod deliberat orizontul pentru a medita nostalgic în fața unor locuințe misterioase (casa Hrisantei, locuința lui Ilie Hogea, etc), fațade, aproape fără formă, plate, panouri scenografice de factură expresionistă; abia dacă tolerează un elementar dialog voltmetric. Desen frust, forme fără complicații. Un vag aer de necropola, de sat părăsit, de abandon (ruinele de la Nedeia). Prin acest mod de exprimare Comeagă obține o ingenioasă metaforă plastică probabil, necăutată ca atare” „deșertul” derivă prin eliminarea perspectivei.
O imagine austeră, meditativă, sfâșiată de contraste puternice (fulgerele furtunii par calchiate dintr-un spectacol wagnerian), în care culoarea este drămuită cu zgârcenie, evitând efecte de focuri bengale. Focala scurtă este unealta de căpetenie și dintr-o teamă nemărturisită de a nu altera spațiul, în acest film, portretul, prim-planul sunt reduse la un minimum funcțional.
Caracteristic acestui film, o imagine ieșită din comun. Cristian Comeagă excelează printr-o lumină stranie, fără surse precise, care scaldă eroul sau eroii principali, în timp ce personajele secundare execută simple mișcări de acompaniament, reglându-și gesturile după necesitățile ritmului impus de regizorul Tudor Mărăscu. Aceste vagi siluete compun, parcă, un cor de tragedie helenă adaptat la imperativele concepției plastice. Nu poate fi vorba de nici un dubiu, toate elementele concordă, este vorba de un spațiu interior, asistăm la un spectacol desfășurat sub reflectoarele gândului. Greșesc?
