Proces complex și îndelungat, a cărui devenire s-a împlinit prin înnoire, prin transformarea socialistă a agriculturii se constituie, fără îndoială, pentru cei ce-o retrăiesc din perspectiva prezentului, într-o epopee ale cărei file poartă scrise, printre rânduri sau chiar în litera lor, nu puține fapte de bărbăție, de abnegație, de eroism. O asemenea filă (sau poate, numai o pagină a ei) își propune să evoce și recentul film al lui
Tudor Mărăscu, — cineast preocupat de problemele actualității într-o masură care ajunge să-l particularizeze (dacă nu chiar să-l definească) ca cineast.
Scenariul pe care Tudor Mărăscu l-a scris împreună cu
lon Băieșu, este sărac în întâmplări memorabile; hotărârea tânărului agronom — de a reda agriculturii terenurile nisipoase aflate la confluența Oltului cu Dunărea — se consumă în gesturi cotidiene, aproape aride.
Lupta cu nisipurile este veche, ea se duce din generație în generație, și oamenii locului s-au învățat s-o piardă, treptat, bătălie cu bătălie... E surprinsă — în gestica oamenilor, în vorbele lor, în chiar neglijența lor vestimentară — o anumită resemnare pe care numai suflul înnoitor al deschiderilor de orizont hotărâte la „congresul din vară” (cum zice unul dintre personaje) putea s-o preschimbe în tăria de a birui.
Bazat, probabil, tocmai pe vechimea și elementaritatea acestei lupte cu nisipurile, scenariul are îndrăzneala s-aducă „în scenă” (uneori, chiar în prim-plan) elemente eterogene de tragedie greacă (vezi „femeia în negru” de la stația meteo), de western (cum e „călarețul singuratic”), de eres și tradiție populară (cum „joaca” paparudelor respectiv botezul pruncului sau pomenirea mortului).
Lucrul cel mai împlinit în
Miracolul, mi se pare aflarea (și desigur menținerea) echilibrului necesar între astfel de elemente — eterogene spuneam și oarecum excentrice față de ideea narativă principală — și tonalitatea întregii povestiri: care rămâne una de film contemporan, (deopotrivă prin problematică și limbaj), ale cărui date sunt abstrase unei realități trăite, de mulți dintre noi, aievea.
Credincios realismului psihologic pe care l-a practicat și până acum, Tudor Mărăscu vădește inteligența de a nu face — din demersul tânărului agronom — un „marș triumfal” peste dificultăți și opreliști, peste prejudecăți și resentimente.
Toate acestea nu sunt defel ignorate în film —
Miracolul avansând persuasiv, ideea că nimic de preț nu poate fi realizat prin ignoranță. De aceea, în ciuda argumentelor care s-ar putea invoca, filmul nu-și asumă falsa pudoare — în fapt, adevărata slăbiciune — de a nu vorbi despre anumite lucruri, ci se mișcă, prin lumea satului românesc de acum peste două decenii cu dezinvoltură și curaj în încercarea — artisticește, izbutită — de a-i releva câteva aspecte esențiale.
Toate acestea se regăsesc la nivelul imaginii — compartiment în dreptul căruia întâlnim numele tânăruIul operator Cristian Comeagă: unul dintre cele mai promițătoare debuturi ale ultimilor ani; aparatul de filmat găsește, mai totdeauna, „punctul de vedere” privilegiat, care duce în aceeași matcă stilistică componentele (atât de diferite uneori) ale scenariului, impunând — cu excepția secvenței finale, pe care se derulează postgenericul — o tonalitate proprie, ce dă întregului film măsura personalității la care avea dreptul să aspire.
Mircea Tofan (decorurile) și Carmen Pușcariu (costumele) se vădesc foarte apropiați de intențiile regizorulul, adâncind — prin contribuția lor — concepția plastică a filmului. Din același punct de vedere poate fi judecată muzica scrisă de Călin Ioachimescu: muzică a cărei frazare — nervoasă, modernă — punctează reușit momentele de referință ale filmului.
În privința interpretării, să dăm cezarului ce-i al cezarului iată-i, la peste trei decenii de la debutul lor comun (în
Desfășurarea 1955) pe Colea Răutu și Ernest Maftei confruntându-se cu două roluri aspre, vânoase, de „suflete tari” — aidoma celor (demne de reținut) care, de-atunci încoace le-au marcat cariera cinematografică Există ceva grandios în firescul acestor doi mari actori ai ecranului românesc, după cum — atunci când transpare — însăși grandoarea lor ni se pare firească.
Un rol puternic, realizat cu mijloace pregnant cinematografice, este cel al primarului — interpretat de Dumitru Palade (actor de film în deplinătatea cuvântuIul, lansat de Blaier în
Lumini și umbre). Pe aceeași Iinie — a unor personaje distinct conturate — se situează și aparițiile altor interpreți: Florina Luican (într-o spectaculoasă revenire de formă) Teodora Mareș (cu o grație tot mai bine stăpânită, mai expresivă), Marian Culiniac (un tipic „debusolat”), Nicolae Praida (mocnind de o forță interioară insuficient pusă în valoare de limitele restrânse ale rolului).
Conceput pe vesele (și armonioase) disonanțe — „trio-ul” prieteniIor: Șerban Ionescu (marcând subtil, în numai două apariții, evoluția personajului), Horațiu Mălăele (de o valoare pregnantă, în ciuda apariției „episodice”). Florin Anton (confirmând frumoasele promisiuni de la debut — în
Emisia continuă, al lui Dinu Tănase).
Un cuvânt aparte pentru micuța Ioana Marinescu — de un firesc și o inteligență a interpretării mai puțin obișnuite chiar la copii, „actori de film” prin excelență.
Last, but not least — interpretul principal, Anton Tauf, cred că Mărăscu nu s-a înșelat încredințându-i rolul agronomului, pe care actorul (cu prea puține, pân-acum, apariții în film) îl rezolvă convingător, dovedind că stăpânește întreaga claviatură a unui joc modern, bărbătesc, ce-I impune fără rezerve atenției (și prețuirii) noastre.
