REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Filmând în casa lui George Călinescu


     Pe lângă dorinţa comună de a călători prin lume (ucisă parţial de filmele documentare tip Ivens) am întreţinut mulţi ani, vie, dorinţa de a cunoaşte casa în care trăia George Călinescu. Pentru că, mărturisesc, îl iubesc pe Călinescu; pentru că nu ştiu o carte mai fascinantă decât «Istoria literaturii române»; pentru că această carte m-a învăţat să gândesc critic cultura. Şi una din marile mele mâhniri este aceea că «Istoria» lui Călinescu nu poate fi tradusă.
Nu m-am lăudat niciodată cu diploma Facultăţii de cinematografie, dar mă laud mereu că deţin un exemplar al Istoriei lui Călinescu. Nu am avut norocul de a frecventa un curs al lui Călinescu; îl consider, totuşi, profesorul meu cel mai important, dacă nu chiar singurul.
     De multe ori declaraţiile de dragoste par ridicole. Totuşi, afişez aceste declaraţii, mai ales de când au început să apară destui anticălinescieni. Nu mi s-a părut niciodată ruşinos să mă duc în Floreasca pe strada Vlădescu şi să privesc, din colţul unde întoarce încă tramvaiul 5, casa aceea ciudată, misterioasă, în care trăia de câteva decenii George Călinescu. Uneori, mi se părea că-I zăresc...
     lată de ce, foarte sincer, cred că sunt un privilegiat al soartei şi, evident, al cinematografiei — pentru că filmez în casa lui Călinescu. Un fel de privilegiat ca cei trimişi prin marile oraşe cinematografice ale lumii. Îi sunt recunoscător, în primul rând, doamnei Alice Vera Călinescu, care a admis să fie filmată casa pentru cei care continuă să-I iubească pe George Călinescu.
     Filmez cu prietenul meu, operatorul Costea lonescu−Tonciu. Am făcut împreună aproape 20 de filme, în cele mai diverse locuri; dar niciodată nu cred să fi lucrat într-un climat mai emoţionant.
     Nu vreau să anticipez în cuvinte imaginile filmului. De altfel mi se par foarte antipatice declaraţiile cineaştilor despre filmele la care lucrează, mai antipatice decât coperţile revistelor de cinema. Deci, mă rezum în rândurile următoare la însemnări necinematografice.
     Casa lui Călinescu este pasionantă ca o pagină din «Istoria literaturii» şi fiecare colţ al casei este conceput în stil călinescian. Când a descris-o în «Bietul loanide», Călinescu privea prin geamul biroului său: curtea mică cu bazin şi arteziene, fragmentele de sculptură antică răspândite printre plantele aparent crescute haotic, chiliile din zidul care împrejmuieşte casa, corpul svelt al clădirii mai noi — cu coloane din cărămidă roşie — broasca ţestoasă plimbându-se pe marginea bazinului şi canarul Lil, cântând în colivia atârnată de o creangă a celui mai bătrân copac din curte. Toate acestea într-un spaţiu la fel de mic ca al celorlalte ogrăzi din vecini. Ca să se detaşeze, sau ca să se obiectivizeze faţă de intimitatea casei sale, ca să o vadă mai mare sau pur şi simplu ca să o vadă altfel — Călinescu privea printr-un binoclu întors, prin lentilele care îndepărtează.
     Noi am încercat să privim casa altfel, prin lentilele care apropie.
     Călinescu ţinea foarte mult la această casă, zidită în inima unui cartier nevoiaş. La început a fost o casă oarecare, asemănătoare celorlalte din vecini; de-a lungul anilor a adăugat noi zidiri concepute după gusturile şi dorinţele sale. A fost arhitectul, antreprenorul, inginerul şi chiar zidarul acestei case. Corpul mai nou are structura şi farmecul celei mai ciudate mânăstiri din Moldova: Dragomirna. Prietenii arhitecţi, când au văzut planul, i-au prezis că n-o să ţină, că o să se dărâme în mai puţin de-un an. Casa rezistă. (Povestea s-a repetat şi în cazul romanului «Bietul loanide» care rezistă şi el.)
Un palat veneţian suprapus pe o gospodărie ţărănească. Aşa am rezumat în scenariu casa lui Călinescu.
     Fiecare obiect din casă reţine, ca un disc cu turaţie lentă, câte o amintire.
     Mobilierul, obiectele, tablourile sunt alese şi răspândite prin încăperi cu un rafinament călinescian, care sfidează orice canon decorativ. Într-o cameră de câţiva metri pătraţi, armonizate savant, obiecte aparţinând unor culturi şi civilizaţii despărţite de secole şi continente. Alături de o ladă florentină, o tapiserie orientală, un scrin (da! scrinul negru), cu picioare de căprioară, pe o scoarţă oltenească; gravuri din evul mediu şi, pe acelaşi perete, icoane pe sticlă şi tablouri impresioniste; într- un colţ, instrumente populare ale muzicii mongole, şi alături, pe un trepied, o partitură de Bach. Pe tavan sub o grindă masivă, o lustră de cristal. Şi descrierea poate fi continuată astfel, pe multe pagini.
     Tablourile numeroase pot ilustra toate capitolele istoriei picturii româneşti; au fost alese de un critic care iubea arta în toate manifestările ei. Călinescu compunea muzică, inventa figuri noi de balet, cânta la vioară, desena, făcea pictură şi fotografia. (Răsfoind un album cu fotografii, Costea lonescu a descoperit — cu surprindere — compoziţii şi unghiuri originale care depăşeau cu mult amatorismul). Totul cu amprenta lui Călinescu. Comanda copii după tablouri celebre dar impunea modificări sau adăugiri. Într-un celebru Tizian a fost inclus şi Fofează, câinele favorit al casei timp de 14 ani. Peisajul dintr-o compoziţie a lui Botticelli a fost înlocuit cu un peisaj de pe Valea Prahovei. Despre portretul în ulei pe care i l-a făcut, Ciucurencu obişnuia să povestească următoarea anecdotă: pictorul lucra ziua; seara după ce pleca — el, Călinescu, retuşa portretul adăugând tuşele sale proprii. Când pictorul şi-a terminat opera, scriitorul i-a mărturisit colaborarea, spunând că de fapt, portretul poate fi intitulat şi autoportret.
     Aceeaşi aparent ciudată compoziţie şi în bibliotecă. Nu există sistematizări universitare, clasificări zecimale etc. Alături de exemplare bibliofile din clasicii latini — «Le Vicomte de Bragelonne» în ediţie «poche»; un eseu existenţialist lângă Dante şi aşa mai departe. Pe o măsuţă incrustată cu sidef, o ediţie rară din Diogene, deschisă la un portret al filozofului.
     Câteva fotografii de la cursurile sale universitare. Auditori înghesuiţi în amfiteatru, pe jos, pe culoare, în jurul catedrei. Cursurile lui Călinescu n-au fost obligatorii, dar nici nu era nevoie de îndemnuri disciplinare pentru că fiecare prelegere era socotită, totdeauna, un eveniment cultural. Nu se găsea oricum o sală suficient de încăpătoare pentru sutele de entuziaşti care vroiau să-l asculte şi să-l vadă. Numai zvonul că va vorbi undeva Călinescu, la o anumită oră, aduna sute de oameni, cu un ceas mai devreme.
     Câţi dintre profesori ar îndrăzni să se lase fotografiaţi:
     - întinşi neglijent în iarbă...
     - în pantaloni scurţi...
     - cu capul vârât într-un panou din acela caraghios, «marinari în furtună», şi cu expresia de rigoare...?
     Un serial fotografic: Călinescu, mascat şi cu un pistol ameninţător, somând colaboratorii institutului al cărui director era, să coboare dintr-un autobuz «Ziss», cu mâinile ridicate, ca dintr-o diligenţă far-west...
     Colaboratorii jucau scenariile profesorului cu o plăcere intelectuală unică. De altfel toţi colaboratorii pe care i-am cunoscut şi care îi spun cu veneraţie dar familiar «Profesorul», au împrumutat câte ceva din farmecul, degajarea originală, inteligenţa omului lângă care au avut fericirea să trăiască. Toţi par iradiaţi de geniul călinescian.
     Rătăcită într-un album — o carte de vizită: «G. Călinescu — profesor». Atât. Suficient. Când eşti George Călinescu, ce să mai pui pe o carte de vizită?
     Pe birou, ultimul manuscris. Câteva rânduri şi câteva linii, începând pe marginea hârtiei, un desen: «Cronica optimistului» (subliniat) — «Citind pe poeţii tineri, la întâmplare, spre a mă familiariza cu ei, fără nicio intenţie...»
     Cu aceste rânduri se termina Opera lui G. Călinescu. Cu un gând întrerupt despre tineri. A urmat prima zi de vineri fără «cronica optimistului».
     Material filmat, în arhivă? Extrem de puţin. Câteva planuri vorbind la tribună; dând autografe într-o librărie; un singur sincron, destul de scurt.
     Înregistrări? Puţine. Le-a făcut singur, acasă, pe un magnetofon troglodit.
     lolanda Balaş a fost filmată cam de o sută de ori mai mult. (Toată stima pentru săriturile ei, dar cred că gândirea şi opera lui Călinescu ar putea să poarte valorile româneşti în lume cu un succes mai mare şi mai statornic).
     Mă resemnez: lon Barbu, Blaga, Vinea nu au fost filmaţi niciodată.
     Deşi nu este o superproducţie pe eastman, deşi nu este decât un scurt metraj (limitat strict la 10 minute), sau «o completare» (cum o să-i spună tovarăşii de la Difuzarea filmelor), deşi n-o să aibă peisaje şi nori pe muzică de Bach (cum preferă, în ultima vreme, criticii) documentarul nostru, filmarea «casei lui Călinescu», este o sărbătoare pentru un cineast.
     P.S. Doamne, nu cumva să-i vină unui arhitect sistematizator ideea că ar trebui extinse blocurile turn şi pe strada Vlădescu!
     Doamne, poate îi vine cuiva ideea că strada Vlădescu s-ar putea chema «strada George Călinescu»!
 
(Cinema nr. 8, august 1968)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: casa lui calinescu film, confesiune, erich nussbaum, film documentar, george calinescu

Opinii: