REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



A convinge cu sufletul…


     — Nu sunt o teoreticiană. Deci să nu-mi cereţi judecăţi «exhaustive» despre artă. Mi se întâmplă, e adevărat, să observ ulterior că lucrurile care îmi plac mie, pe care le-am «selectat», coincid cu cele apreciate de oameni socotiţi ca având o anumită calitate. Deci «opţiunile» mele nu sunt întâmplătoare, presupun că ele au o raţiune... «valorică» — vedeţi că fac mereu eforturi ca să mă apropii de limbajul dumneavoastră critic. Dar aceste opţiuni au şi o raţiune temperamentală sau strict personală. Mie îmi place, de pildă foarte mult pictura. Lecturii, mărturisesc, mă dedau mai puţin, iar cât priveşte muzica nu am probabil suficient timp pentru ea sau... Pictura e mai concretă. Nu sunt o speculativă, vedeţi? Ce-mi place mai mult în pictură? Degas, Matisse, Bosch, n-aş putea spune că-mi place Picasso, deşi am căutat şi am privit îndelung pânzele lui, dar dacă nu e o impietate, s-ar putea ca niciun Rembrandt să nu fie tocmai slăbiciunea mea, la fel cum unui Grigorescu îl prefer pe Tonitza. Am însă în casă pânzele unor pictori studenţi, pe care le-am cumpărat, preferându-le altora, mult mai în vogă. Dar nu se întâmplă oare, de atâtea ori, ca opiniile noastre să nu se potrivească, să zicem, cu cele ale colegilor? Mi-aduc aminte câte nemulţumiri am stârnit când am exprimat, într-un interviu, opinia că actorul trebuie să se plece în faţa regizorului, chiar atunci când regizorul nu e un Ciulei sau un Pintilie.
     Ajunsă aici, aş vrea însă să vă spun că filmul oferă actorului o satisfacţie pe care nicio altă artă nu i-o poate da. Nu ştiu dacă alţi actori v-au spus acest lucru şi nu ştiu dacă este valabil pentru toţi: există lucru mai teribil decât să te vezi pe tine însuţi pe ecran, jucând. Este o senzaţie absolut fără seamăn. Îţi dai seama mai întâi că nu rămâi o biată fiinţă care azi eşti şi mâine nu mai eşti. Din contra, dacă în această clipă dai totul din tine jucând, pelicula te păstrează (să zicem) pentru totdeauna. Despre mine, acum şapte ani, când am venit de la Galaţi la Bucureşti, se spunea că sunt sau voi fi un fel de Annie Girardot a României şi sigur că eu am sperat să joc în filme roluri în care să fiu aşa cum sunt, o femeie de vreo 30 de ani, cu acele probleme pe care alţii nu ştiu cum ştiu să le descopere atât de bine, şi pe care o actriţă ca Julie Christie le joacă în aşa fel, încât, văzând-o, nu te gândeşti nicio clipă la compoziţie, ci eşti convins că tocmai cu ea se întâmplă mereu ceva important, că ea însăşi trăieşte în viaţa de fiecare zi sentimente şi situaţii de mare intensitate.
     Eu am avut, în filme, trei roluri, toate secundare, care sunt de fapt două: în Pădurea spânzuraţilor şi acum în Felix şi Otilia, pentru că ceea ce am făcut în Procesul alb, deşi filmul m-a interesat, nu era de fapt un rol — era doar o apariţie, datorată stăruinţei lui lulian Mihu, care este un regizor foarte talentat şi un om admirabil. În Felix şi Otilia joc rolul Olimpiei, un rol de compoziţie deci, căruia am încercat să-i găsesc o cheie, mai precis să înfăţişez o femeie pe care n-o prea interesează nimic din jur, în afară de bărbat, de bărbatul ei, pe care, tocmai de aceea, îl va pierde. Dar, vă rog să mă credeţi, tare aş vrea să nu trebuiască să joc mereu asemenea roluri acuzate, asemenea caractere care nu-mi prea seamănă.
     Şi a fost, trebuie să vă spun, o adevărată performanţă din partea mea să joc pe această Olimpie placidă şi dezinteresată de tot ce se întâmplă, eu care sunt o agitată. Sunt o agitată, într-un anumit fel, pentru că eu cred că arma noastră este sufletul agitat — desigur, în ordine, frumos, şi după tehnica pe care fiecare şi-o cunoaşte. Astfel cucerim inimile şi minţile celorlalţi. Fiindcă eu cred în ceilalţi, cred în marele public. Cred în capacitatea marelui public — deci nu mă refer la cutare sau cutare — de a înţelege arta cea mai înaltă, formulele cele mai dificile. Chiar dacă nu imediat şi integral, chiar dacă nu în mod raţional şi analitic, marele public poate înţelege totul şi aprecia sensul dorit şi frumosul, atunci când joci la o maximă tensiune şi precizie, când ştii să convingi cu sufletul.
 
(Cinema nr. 3, martie 1972)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: confesiune, despre rol, felix si otilia film, gina patrichi

Opinii: