“Foarfecele poetic” între rigoare şi fantezie

     Întuneric. Stau în cabină şi montez secvenţa fetei dansând din Ringul de Sergiu Nicolaescu. Regizor de mare forţă. Opresc. Dau imaginea înapoi Din graţioasă, mişcarea pare acum nefirească. Chestiune de optică. Reiau. Schiţez şi eu odată cu bale­rina, paşii. Noroc că am încuiat uşa. Cine m-ar vedea dansând în cabină!... Mi se întâmplă ades să joc şi eu scena în faţa ecranului, odată cu interpre­tul, să-i urmăresc fiecare gest ca să-mi dau mai bine seama de ritmul unei replici, al unei mişcări: se ridică, deschide fereastra, se aşează şi îşi continuă povestirea — să zicem. Ope­ratorii pot filma cu mai multe aparate deodată, ca la Ringul, Deţinuta dan­sează pe fundul unui bazin gol, ofiţerii hitlerişti o privesc de pe margine, ea pare o pasăre prinsă într-o cap­cană. Unghiuri diferite, planuri generale, planuri de reacţii. detalii. Am pe masa de montaj bucăţele de mimică, de mişcare, ce trebuie să ca­pete nu numai cursivitate, ritm, dar şi un anume sens. O maximă expresivi­tate. Cuvinte-imagini, din care se va lega fraza şi, din fraze, înţelesul între­gului. Montajul e sintaxa şi totodată morfologia filmului. Arhitectura ope­rei cinematografice. Stau şi disec fie­care privire, fiecare gest ca să îl inte­leg pe cel mai expresiv dintre ceie mai... Uneori, iau din începutul unei duble o privire şi continui scena dintr-o altă dublă, cu un sfârşit mai reuşit. Aşa cum există o geografie ideală există pentru monteur, şi o in­terpretare ideală. Rezultată din foto­grama ideală, montată la locul ideal. Tot „jucându-mă" aşa, ajung să cu­nosc bine nu numai personajul unui film — şi câte sute de personaje de toate vârstele şi temperamentele au „prins viaţă" în mâinile mele în 30 de ani şi ceva, de montaj! — dar şi reac­ţiile personale ale interpreţilor. Un tic anume, un timbru specific. Mi se întâmplă să-i întâlnesc apoi pe culoare, la Buftea şi să-i salut ca pe vechi prieteni cu toate că unii nu mă ştiu. Profesia noastră se săvârşeste în taină, în umbră, nu în lumina reflec­toarelor. $i totuşi câtă migală ca să nu dezavantajezi actorul, să nu-i laşi cea mai mică notă artificială, să tai la sânge — chirurgie nu glumă! — tot ce îngreunează ideea şi întârzie emoţia. „Foarfecele poetic”, cum numea Ba­lasz montajul, face minuni. Şi invers. Depinde mult de îndemânarea monteu­rului. O fotogramă în plus sau în minus poate schimba sensul unei scene, chiar şi soarta unui personaj. Când nu sesizezi cu exactitate intenţia scena­ristului, a regizorului sau a interpretu­ui rişti să denaturezi sensul. Uneori “riscul" poate fi în favoarea filmului. Aici intervine rolul creator al foarfecii, căci montajul poate redecupa mate­rialui filmat. În acest domeniu, rigoa­rea se imbină cu fantezia. Rigoarea, ca în ştlintele exacte. Dealtminteri, rnă pasionează mult matematica. Mă destind cu diferite exerciţii, retrălnd anii de studenţie la Efectronică. Am un calculator mic cu care mă amuz. Îmi prinde bine, căci acest hobby face casă bună cu montajul unde lu­crezi la fracţiune de secundă.
 
     Un „cântec” din prim-planuri.
     Dar să revin la Ringul. Dansatoarea ridică braţele. Aleg exact momentul în care mişcarea are amplitudine, gestul — frumuseţe, elan. Fotograma care să dea cel mai bine senzaţia de plutire, de zbor. Deţinuta din Ringul (scenariul cunoscutului scriitor loan Grigorescu) pe care o văzusem umi­lită, spălând podelele lagărului, rede­vine acum în dans, pentru o clipă, li­beră, demnă, fericită. Mă fascinează privirile expresive ale Mariei Bănică în acest dramatic „cântec de lebădă". O clipă — nu mai mult, doar câteva foto­grame — fata pare că-şi străfulgeră din priviri, călăii. Se apropie de mar­ginea bazinului şi într-o mişcare ener­gică (montez din nou scurt, cât mai scurt) îşi sfidează duşmanul. Alternez rapid planul cu ochii ei încărcaţi de ură, cu prim-planurile ofiţerilor — zâmbetul tâmp al unuia sau privirea dură a lui Gebauer — Culineac. Din nou gestul — oare de revoltă sau de teamă? — al balerinei, în ritmul din ce în ce mai nervos al dansului. Piru­etează şi mărgelele i se răsucesc în jurul gâtului. Nazistul se ridică. Rân­jeşte. Îl ştim un sadic. Un plan îi cuprinde pe ambii, călău şi victimă: aici e momentul să insist asupra detaliului cu mărgelele care se învârtesc tot mai strâns, ca un laţ în jurul gâtului. Um­bra lui Gebauer acoperă silueta fra­gilă. Privirea fulger a fetei parcă pre­simte ceva. Imaginea se întunecă. Un strigăt sfâşietor din off şi spectatorul îşi poate închipui deznodământul, nu e nevoie să-i dăm mură în gură. O secvenţă care, montată altfel, în planuri lungi, descriptive, ar fi povestlt corect momentul; aşa, fragmentată în aceste 40 de planuri, din care unele repetate, pentru efect, într-un ping-pong de priviri, creează şocul emoţional. Curentul de înaltă ten­siune care a impresionat — se pare — nu numai publicul, ci chiar şi cri­tica pretenţioasă. A fost o secvenţă pasionantă pe care am montat-o în mai multe variante, păstrând în final soluţia care mi s-a părut optimă. M-au bucurat mult aprecierile unor cronicari. În sfârşit s-a observat şi montajul unui moment psihologic, nu numai al unor secvenţe de bătălii spectaculoase. Filme de război am montat, nenumărate. $i cu nenumă­raţi regizori. Fiecare cu temperamen­tul, cu metoda lui de lucru. Dar mă atrag din ce în ce mai tare, în ultima vreme, filmele de introspecţie, de su­gestie, de subtext. Acum lucrez di­n nou cu subtila analistă Malvina Ur­şianu. După Liniştea din adâncuri — film care mi-a adus un premiu ACIN, — a urmat Pe malul stâng al Dunării albastre şi acum O lumină la etajul X. Toate trei m-au pus în faţa unor momente de creatie regizorală şi inter­pretativă deosebite.
 
     Portrete insolite
     Să ai şansa de a urmări evoluţia unor eroine atât de interesant conce­pute de Malvina Urşianu şi jucate de mari actriţe ca: Gina Patrichi, Irina Petrescu în roluri principale sau de Eugenia Bosînceanu, Lucia Mureşan. Maria Rotaru, Rodica Mureşan, Stela Popescu, în miniaturi admirabile — nu-i puţin lucru pentru monteur. Mă obsedează diabolica „Doamnă" a Gi­nei Patrichi din Liniştea din adâncuri. Unul dintre cele mai originale portrete cu care m-am întâlnit în cariera mea. Personajul e caracterizat, încă din scenariu, cu o uimitoare precizie şi bogăţie a detaliului. La ceaiul oferit de colaboraţionistă, în timpul răz­boiului, nemţilor cu care tratează vân­zarea petrolului românesc — unul dintre invitaţi remarcă lipsa femeilor din personalul casei. „Nu le suport — precizează Doamna. Sunt glandulare." Peste câteva scene, vom afla la fel de concis, de brutal, părerea ei despre căsătorie şi maternitate: „Mă dez­gustă. Sunt inestetice." Tonul e dur, sentenţios. Am încercat să valorific şi prin montai conform devizei „nici o fotogramă în plus, nici o fotogramă în minus", privirea rece, tăioasă a aces­tei patroane — „femme de tete" — care nu cunoaşte alte relaţii decât cele dictate de afacerile ei. Şi de re­sentimentele castei pe care o repre­zintă. Secvenţa m-a atras în chip decosebit pentru fantezia şi rigoarea cu care autoarea şi interpreta comple­tează insolitul portret. Fixează mai întâi cadrul: camera în care Doamna se machiază, îşi compune îndelung „per­sonajul pe care îl arată lumii", o ca­meră ce „seamănă, mai degrabă, cu o sală de operaţie decât cu un budu­oar". Aceeaşi pregnantă sugestivitate în descrierea îmbrăcăminţii. „Un halat alb. de o impersonalitate senatorială". Feşele de tifon cu care-şi acoperă ca­pul, pentru a începe operatia estetică. Oglinda triplă ce va reflecta chipul femeii, ca şi trecerea prin cadru a vale­tului executându-i, tăcut, ordinele. Feciorul — „o prezenţă de eunuc ad­mis în intimitatea strictă a stăpânei" e descris, cu aceeaşi concizie şi expre­sivitate, de către autoarea decupajului. Şi amorşat, ori surprins în plan apropiat. dându-i replica, respectuos dar rigid, uneori chiar ostil, secretarul (Val. Pa­raschiv). „Să vă citesc ziarele doamnă?" „Inutil. cunosc toate eve­nimentele cu 24 de ore înainte" Scenă de replici tac au tac, montai strâns. Doamna continuă să-şi picteze ochiul „egiptean" în oglindă, cu cela­lalt îş i cercetează distant salariatul, cerând informaţiile care o interesează pe ea. „Madam Voinea e fiica marelui chirurg? — Exact! — Voinea a luat-o pentru avere? — Nu ştiu. S-ar putea" Doamna se înfurie: „Domnule, nu-mi fă pe oracolul de la Delfi. Salariul dumitale e pentru informaţii precise." Tensiunea între cei doi creşte. Jocul e din ce în ce mai strtâns. Trebuie să dozez aici bine efectele, să las flecare cadru doar atât cât să îl încarce pe spectator de încordare. Menţin în prim-plan privirea lui Val. Paraschiv doar o clipă, cât să îţi dai seama că încearcă să-ş i stăpânească reacţia Doamna continuând să se pudreze: “Zace în dumneata ura clăcaşului (aici neapărat intercalez planul reac­ţei secretarului înfruntând, rigid, re­plica) în timp ce din off, vocea completează sarcastic „plus greaca şi latina şi tot ce-ai mai văzut în lume" (acum pe intonaţia ei apăsată, preci­zând „în lumea noastră" revin pe chi­pul ei, subliniind prăpastia), O sec­venţă concentrând în ea intreaga esenţă a unor relaţii sociale.
 
     Timpul istoric şi timpul subiectiv
      Şi o altă întâlnire artistică la fel de interesantă, prilejuită tot de Malvina Urşianu. Regizor-scenarist ce-şi cize­lează cu migală fiecare personaj, fie­care replică. Interpreta aceeaşi ac­triţă de mare clasă, Gina Patrichi, în rolul fostei dansatoare ajunsă stăpâna conacului (Pe malul stâng al Dunării albastre). Spre deosebire de portretul din Liniştea din adâncuri, aici preciza­rea se face brusc, din primele cadre o mână cu un pistol ţintind în joacă nişte tablouri. Tot o petrecere, tot ofi­ţerii hitlerişti şi o gazdă ce se dis­trează, nebănuind apropierea erei is­torice: eliberarea ţării. În aplauzele petrecăreţilor, Zaza, ameţită, nime­reşte tablourile şi explică: „Am fost trăgătoare la viaţa mea. La circ, zbu­ram mărul de pe creştetul parteneru­lui". Detunătura ei trezeşte o fetiţă. Am lăsat un plan scurt: reacţia copi­lului speriat. Zaza ocheşte portretul unei femei a cărei privire parcă o ur­măreşte. „E prima soţie a răposatului precizează cineva din afara cadrulu „Nu te ştiam geloasă Zaza" „Nu sunt, dar prea făceau cu toţii pe nebunii” îşi rezumă fosta saltimbancă situaţia ei de intrusă în familia de viţă veche. În capul scării apare fetiţa care-i aruncă nişte priviri încărcate de ura. Am păstrat cât mai mult în cadru această sugestivă expresie a copilei pentru că anunţa întreaga înfruntare între cele două personaje. „Scorpie" şuieră veninos Zaza, adresându-se de­opotrivă fetiţei şi tabloului. Trebuia sugerat deci, prin montaj aceeaşi di­recţie a privirii. Aceeaşi tensiune între copilă — moştenitoarea de drept a conacului şi mama vitregă „uzurpa­toarea". Un fel de „face a face", ex­trem de important pentru întreaga evoluţie a acestor excelente portrete individuale, dar şi a portretului de grup social surprins la o răspântie is­torică. Atât personajele interpretate de George Constantin, Gheorghe Dinică Val. Paraschiv, Stela Popescu, cât şi cele de plan secundar (Maria Rotaru, Fory Etterle) sunt portrete care se definesc într-o relaţie dinamică, vie, ades surprinzătoare.

     E o bucurie să poţi colabora la ase­menea filme bogate, încărcate de adevăr omenesc, de fiorul artei ade­vărate.
     Rămân îndrăgostită de vraja monta­jului, a micului meu ecran fermecat unde pot opri şi chiar întoarce până şi timpul!...