REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Acasă la noi, în Câmpul Pâinii


     Noapte. Cer ciuruit de stele. Dinspre Murăș amiroase a cânpenă. Dinspre sat aromă aspră de grâu treierat. Liniile sclipesc în bătaia lunii. În depărtare, zvonuri nedeslușite... fluierat de tren. În gară la Șibot muncitorii așteaptă „cujereana”. Sub becul din colțul gării se joacă „felcău”. Pe servieta ținută în mâini, cărțile pleznesc una după alta: „moc... dubă... ia să țipăm noi fain frumos zăcica... no na, troamf... iau mă!” De patruzeci de ani ardelenii „noști”, muncitori la UMC joacă pe drum „felcău”. Și vor mai juca patru sute de ani de aici înainte... La adăpostul aproape ermetic de arbuști și brazi, ferit și singur, privesc fascinat statuia: un bust de cavaler medieval în armură, cu viziera trasă, înconjurat de săbii și sulițe... „În bătălia de pe Câmpul Pâinii, la 13 octombrie 1474...” Dintăuntrul armurii, ochii lui Paul Chinezu mă privesc disprețuitori. Îi simt. Sunt pironiți pe mine. Nu pot face nimic și mi-e rușine. Această epocă de batjocură în care trăiesc, plină de... „transformări revoluționare” atinge în vara asta punctul culminant ― în ceea ce mă privește — prin aspectul categoric, fără replică și comentarii al negrăitelor „noutăți” petrecute peste noapte în lumea satului meu natal, loc sfânt al copilăriei.
     Moșul meu, Uritescu Gheorghe a lui Gheorghe Crăciun, a fost țăran. Și el avea doi boi roșii imenși, împodobiți cu niște coarne de un metru. Pe ăl de brazdă îI chema Mișca, pe ăl de om, lambor. Până a veni el din primul război, boii din Vinerea se chemau altfel. Numai că după ce moșul meu și cu tetea On a lui Lupu au ajuns în sat și după ce ei au oprit carul în fața primăriei să-i spuie primarului că ei doi de-acuma or venit din război acasă și după ce primarul învârtindu-se în jurul boilor, punând mâna pe ei și zicând tot „lau mă! i-a întrebat de unde au plecat și cum or venit ei cu carul și după ce moșul i-o zis că... de plecat au plecat din Herțegovina da'... de venit vin oblu de dincolo de Budapesta. Și atunci primarul i-a zis: „Tete Gheorghe, mâine vin cu vaca la dumneata. ăăă! Vreau să zic la ăsta!” și primarul a putut spune ce-a spus, pentru că Mișca nu era chiar bou de tot, ci numai pe jumătate. Și după ce au aranjat ei toată treaba asta, la noi în sat au început să răsară boii ăia roșii cu alb, mari și puternici de atunci oamenii, abia scăpați de Imperiul Austro-Ungar, au început să le deie numele de: lambor, Major, Mișca, Bodor... Important nu este tot ce v-am povestit, important era faptul că boii ăia trăgeau bine. Adică vreau să zic, plecai de acasă fără să te doară capul.
     L-am însoțit pe moșul meu la toate muncile: arat, semănat, secerat, la pădure, la vie, la culesul prunelor, la munte... Pe atunci „Câmpul Pâinii” era plin de țărani care clocoteau. Era o forfotă plină de bucurie, peste tot sumedenie de animale, îndemnuri cântece, iar satul meu vechi cu români „unul și unul”, înconjurat de dealuri domoale acoperite de vii și grădini, doar la cinci kilometri de Cugir, era totuși foarte departe de el și de metalurgia lui.
     1989, în prag de septembrie, acasă. Ehehei și vai de mine! Vinerea este de acuma, cică, oraș, „Oraș satelit”. Nu mai sunt boii. Nu mai există viile, din țaranii de altădată a mai rămas doar tetea Stoian. Au dispărut grădinile din ploștină, fânețele, ghișagul. Peste tot așa zisa „agricultură intensivă” jalnică. Ca un paradox, peste tot case cu etaj (așa cere legea) curți pardosite cu gresie... avem și „super magazin” și se fac măsurători pentru „centrul civic”. Dar oamenii sunt parcă prea încruntați și serioși, preocupați de ceva și mereu grăbiți. Vin de la Cugir, pleacă la Cugir. În casele lor par stapâni provizorii, deoarece munca, banii, ideile, inima, le sunt la Cugir. Cugirul e tot mai aproape. Îi simt răsuflarea. A venit peste noi și Vinerea a dispărut de pe hartă. Acum nu mai pot zice când văd o hartă: „Uite, vezi, Vinerea! Aici m-am născut! Acum pun degetul și zic: cam pe aici este „EA” Vinerea, care altădată avea de toate”. Unde sunt toate astea? De ce tata, om la 77 de ani trebuie să meargă de două ori pe săptămână la Cugir după lapte și pâine când pâinea pe care o făcea el, mare, „boamfa” și albă era atât de bună încât veneau și de la Deva după ea. Pâinea sfântă de altădată, acoperită imediat după ce era scoasă din cuptor pentru că trebuia mai întâi să se ducă la Dumnezeu, pâine pe care se făcea semnul crucii înainte de a ne înfrupta din ea. Și pâinea de la oraș, de-acum, batjocorită și trântită pe unde se nimerește, înghesuită de mâini murdare prin saci de oameni necăjiți și flămânzi. Cine a mai pomenit să-ți cumperi pâine cu sacul? Dar n-ai încotro! Găinile, caii, porcii, da, porcii mănânca pâine. Ai pâine, ești asigurat. Săracii români! De ce li s-a luat pâinea pentru a fi dată la porci? De ce s-a distrus acest Câmp al Pâinii? De ce pe colnicul pădurii ard gunoaiele fabricii din Cugir? Până aproape de buza satului, pe malul stâng al râului se întinde de peste patru ani un lan de cucuruz. Cum poți să pui pe un lot patru ani la rând doar cucuruz? Dar nu contează că se strică rostul acestui pământ, că lunar nu știu de câte ori se deversează în râu sodă și acizi, de sar peștii ca și când ar fi clocotiți ― de vezi asta, plângi!
Siderurgie, oțelărie, topitorie, vopsitorie, dau randament ori nu, automobile ― și printre toate astea, eu, cu boii lui Moșu în cap, venind de la Cugir cu pâine și doi pepeni pe bicicleta ruginită a lui tata. Ajung acasă, fac un duș și mă cufund într-un șezIong așezat sub păr. Pe mozaicul din curte sare o broscuță. Cucuveaua cântă în turla bisericii! ...Și în această liniște relativă tulburat profund, vin din lumea copilăriei mele spre astăzi și în timp ce în gândul meu rumegă doi boi roșii, imenși și blânzi, ușa uliței se deschide brusc și Bogdan cu un grup exuberant de prieteni navălesc gălăgioși. Vor să vadă un film în care se dau pumni și picioare în gură. Intră cu toții val-vârtej în casă și foarte curând nu-i mai aud.
     Ce liniște binecuvântată doar de glasurile firii... molcome, estompate, blânde, dar... lipsește... lipsește ceva: vocile celor de demult, luna odihnindu-se pe cumpăna fântânii, mama trecând cu șiștarul plin de lapte, mugetul vițelului, behăitul oilor... Zvonurile serii de acum sunt altele, mai noi, dar parcă... mai sărace. lată: electropompa care umple cazanul din pod... claxoanele de pe stradă... muzică disco dată la maximum... Stau,... ascult... poc! cade un măr... Toate sunetele astea noi nu înseamnă progres? Oare sunt refractar la „progresul” ăsta doar pentru că sufletului meu îi place simplitatea și lumina de lampă? Dar progresul nu este doar o dezvoltare ascendentă, monstruoasă și haotică. El implică și calitate, perfecționare, funcționalitate, armonie. Pot avea electropompă, televizor, video, frigider, toate astea părând a fi progres, dar din alt unghi de vedere, spiritual, cultural, ori moral, să fie un regres. De ce „progresul” ăsta de acum a făcut să dispară costumele țăranilor ardeleni, pline de eleganță, sobrietate, echilibru. N-ar fi stânjenit cu nimic televizorul color, ori râșnița electrică, ori föenul. Unde ne sunt colinzile, unde e Moș Crăciun? Câți oameni mai știu ce e acela: „fășang” și ce stârnea el în inimă. Ori ce înseamnă: „alimori”, ce pică înainte de Rusalii, ori Floriile, ori Ziua sfântului Ieremia cu pomul verde dinaintea casei: Armindeni... Crăciunul, Paștele... Unde sunt toate astea care bucurau ochii, inima, înălțând și purificând sufletul?!
     Toate gândurile astea măcinau în capul meu în acel septembrie 1989 acasă, în curte, sub păr, seara, în Transilvania mea iubită. Eram disperat de resemnarea cu care începusem să mă obișnuiesc.
     Și n-au trecut decât trei luni. Și în decembrie 1989 s-a rupt marasmul. În noul context social fiecare om, fiecare român este dator să învețe și să facă ce a învățat bine, astfel ca toți la un loc să clădim o Românie pe măsura acestui popor minunat, dar oprimat când de turci, când de tătari, când de... ăia, când de ăilalți. Acest destin blestemat s-a sfârșit. De acum înainte să ne construim altul. De aceea va trebui să învăț unele lucruri, să uit altele și deși în mine, ca actor, e loc destul pentru tot felul de oameni, mă voi preocupa în special de țărani. Țăranii din care mă trag, țăranii ăia de care sunt atât de mândru și pe care i-am iubit cu venerație. Ei trebuie să revină în „Câmpul Pâinii” pentru că e al lor și pâinea trebuie să fie din nou mare, albă, răscoaptă și „boamfă”, pentru că pâinea ca și vinul au suflet sfințit de jertfele nu numai de la 13 octombrie 1474, ci și din 16, 21, 22 Decembrie 1989, de acum, și dintotdeauna, în vecii vecilor, amin. Și dacă mă folosesc de automobil, de video, calculatoare, energie nucleară, printre toate astea pot paște și niște boi mari și frumoși și în capul și sufletul meu pot, în continuare, ca ei să rumege blânzi și sătui, pentru că ei sunt însemnul stirpei mele, blazonul meu. Și să deie Dumnezeu putere minții mele și trupului meu încercat de necazuri, dar tânăr încă, pentru a putea duce la bun sfârșit munca la care sunt înhămat deja: un film al cărui nume să fie: Câmpul Pâinii Vinerea și care trebuie și poate să aibă forță și frumusețe. Fapte sunt pentru zeci de filme, trebuie doar să le scoatem la lumină.
 
 
(Noul Cinema nr. 3/1990)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: confesiune, valentin uritescu

Opinii: