Vrând − nevrând, decembrie este o lună a bilanţurilor. Dacă ne punem întrebarea din titlu, referitoare la producţia de filme documentare a anului 1969, este îndeosebi pentru a încerca să apreciem în ce măsura studioul „Al. Sahia” a răspuns, de-a lungul unui an, imperativelor de toate zilele. Pentru că oricum am lua-o, şi oricât ar vrea unii să facă abstracţie de această evidenţă, filmul documentar a fost, este şi va fi întotdeauna dator vieţii, realităţilor unei vieţi în permanentă devenire şi transformare. Spunând aceasta, nu facem nicio descoperire, nu spunem nicio noutate. Dar este bine, din când în când, mai ales acum — când încercăm să rememorăm producţia de filme a unui an întreg, să ne reamintim (să privim „cu luare aminte”, cum se spune) acest adevăr axiomatic care guvernează înseşi raţiunile de existenţă ale filmului documentar.
Înainte de ...a încerca, însă, un răspuns la întrebarea pe care, într-un fel, suntem chiar datori să ne-o punem, vrem să aducem în discuţie o anume situaţie, nu tocmai firească. Creatorii reproşau până nu de mult criticii că neglijează acest sector important de creaţie filmică. Acum s-a ajuns la extrema opusă. Mi s-a reproşat, de pildă (şi scriu aceasta la persoana întâi, neangajând niciun alt cronicar), că „am ceva” cu filmul documentar românesc, că-l „forfechez” în toate ocaziile. Dincolo de coeficientul de adevăr pe care-I conţin ambele ipostaze ale reproşului (neglijarea şi „super-atenţia”), ar fi de menţionat „amănuntul” că producţia de filme a studioului „Al. Sahia” există, independent de constatările mai mult sau mai puţin plăcute, mai mult sau mai puţin operative, mai mult sau mai puţin exacte ale criticii. Periodic (prea adesea prost popularizate, nesatisfăcător difuzate, şi intrând accidental în relaţie cu spectatorii) pe ecrane apar noi filme documentare, mai bune sau mai rele, culeg aplauze — cum s-a întâmplat, la propriu, în diverse săli, cu
Permanenţe şi, mai recent, cu
Quo vadimus? — sau „se strecoară” neobservate, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat... Datoria criticii este să participe la acest proces creator, şi când spunem „să participe” nu ne gândim la altceva, fireşte, decât la utilizarea „aparatajului” critic, pe care îl avem la îndemână. Iar dacă filmul documentar nu iese totdeauna tocmai bine din aceste „încercări”, de ce să interpretăm gestul criticii drept „act de persecuţie”? Oare intervenţiile critice, destul de frecvente din ultima vreme, nu dau de gândit documentariştilor? Oare filmul documentar, azi, se înfăţişează spectatorilor în cea mai bună condiţie posibilă?
Indirect ajungem la întrebarea din titlu. Şi tot „indirect” (nu neapărat din motive diplomatice) să căutăm răspunsul cel mai potrivit. A fost — deci — un an fast pentru documentarul românesc? Răspunsul intermediar (cale de acces spre adevăratul răspuns) ar fi: n-a fost un an nefast. Nu. Anul 1969 nu a fost un an rău pentru documentarul românesc. Argumente sunt destule. Nu vom relua titluri de documentare izbutite pe care în mod periodic le-am citat şi discutat, de-a lungul anului, chiar în aceste coloane. Nu vom insista nici asupra premiilor obţinute de documentarul românesc în competiţii internaţionale, deşi acel „Palme d'Or” pe care I-a obţinut filmul lui
Mirel Ilieşiu Cântecele renaşterii la Cannes nu se găseşte pe toate drumurile, ba, dimpotrivă, am spune că este unul dintre cele mai importante premii pe care le-a obţinut vreodată filmul românesc (de mic, mijlociu sau mare metraj). Ne vom referi, concret, doar la câteva filme dintre cele pe care n-am avut încă prilejul să le comentăm la aceasta rubrică destinată documentarului. Cea mai plăcută surpriză a anului a constituit-o, cred, filmul lui Mihai Dumitriu
Quo vadimus? De ce „surpriză”? Poate pentru că filmele de până acum ale regizorului (şi îndeosebi mai vechiul
Mâine începe azi) nu prevesteau această incontestabilă reuşită. Filmul lui Mihai Dimitriu atrage atenţia prin „încărcătura” sa meditativă: este un film de reflecţii, cu profunde implicaţii filozofice, despre om, despre destinele omului, despre condiţia umană în general. Este un inteligent film „de montaj” (şi cât de rare sunt aceste filme în producţia studioului!), cu un comentariu subtil şi substanţial, care încearcă să răspundă unor dileme specific contemporane ale omului de pe stradă, ale omului din sala de cinematograf. E puţin acest lucru? Alt film recent care îndreptăţeşte aprecierile criticii este
De 2x8 minute despre Timişoara. Cerem îngăduinţă cititorului să acordăm acestui film un paragraf special.
În acest film regizorul Mirel Ilieşiu face o experienţă insolită. Împarte „minutele” Timişoarei (prin minute înţelegându-se cele opt capitole aparte ale filmului) în două: jumătate le realizează în „stil Sahia”, adică aşa cum documentarul românesc ne-a cam obişnuit în ultima vreme — cu generalităţi, cu frumoase imagini color, cu fraze suprasaturate de cifre; cealaltă jumătate o realizează „mimând” creaţia unor cineaşti amatori, adică insuflând peliculei un aer tineresc, spontan, dezinvolt, dând atenţie amănuntelor semnificative, „colorând” pelicula (ecranul e alb-negru de această dată) cu momente de umor degajat, surprinzând — concluziv — mult mai fidel viaţa. Filmul este consacrat Timişoarei, celor 700 de ani de existenţă ai frumosului oraş de pe Bega şi izbuteşte să poarte pe spectator dincolo, de aparenţe, dincolo de crusta de ziduri a oraşului, spre inima lui. Regizorul şi operatorul Doru Segal, amândoi foarte buni profesionişti, mimează foarte bine creaţia cineamatorilor timişoreni (cunoaştem, de pildă, filmul lui Sandu Dragoş,
Retrospectivă, consacrat aceluiaşi eveniment, un film metaforă original, poetic şi inspirat), şi — câştigaţi probabil de ideea bună pe care au avut-o — merg până la inducerea premeditată în eroare a spectatorului, lăsând senzaţia că o parte din „minutele” Timişoarei este realizată de cineamatori. Unii spectatori şi unii critici (printre care şi subsemnatul) au şi fost — ori s-au lăsat premeditat — induşi în eroare. Faptul în sine nu mi se pare de importanţă capitală. Mult mai importantă mi se pare o anumită concluzie, firească: ieşirea din anumite „tipare”, dintr-o rutină care a cam plafonat şi sclerozează producţia studioului „Al. Sahia”, nu poate fi decât de bun augur. În cazul de mai sus, meritele revin — integral — echipei de cineaşti a studioului Sahia (şi nu cineamatorilor timişoreni, cum am apreciat cu alt prilej, lăsându-ne furaţi, cu bună şi rea ştiinţă deopotrivă, de „jocul” pe care-I propune regizorul); din păcate, acest film tineresc şi spontan este o „floare rară”, alături de alte câteva „flori rare”, în producţia pe '69 a studioului „Al. Sahia”.
Ca să obţinem adevăratul răspuns la întrebarea pe care ne-am pus-o în titlu, am vrea doar să enumerăm (fără comentarii) alte câteva realităţi din producţia pe anul 1969 a documentariştilor noştri. Cu riscul de a ne repeta, acest inventar de fapte ni se pare neapărat necesar discuţiei. Deci... şi în anul acesta, ca şi anul trecut, în producţia studioului „Al. Sahia” au predominat copios filmele etnografico−peisagistice (nu discutăm acum calitatea lor; am avea destule alte prilejuri de nemulţumire). Nici în anul acesta, nici în anii din urmă, filmul−anchetă n-a căpătat ponderea cuvenită în ansamblul producţiei. Nu avem niciun exemplu la îndemână (deşi am „parcurs”, după calculele noastre cam 80% din filmele realizate în 1969) pentru a evidenţia o intervenţie activă, directă, eficientă a documentarului românesc, în angrenajul vieţii sociale (aceasta în timp ce, cum spuneam cu alt prilej, prezentând spectatorului un adevăr brut, direct, epidermic — e drept — câteodată, televiziunea a redat spectatorului gustul autenticităţii, al transpunerii mai imediate şi mai izbitoare a realităţii). Cineaştii reprezentativi ai studioului au lipsit pur şi simplu la întâlnirea — dorită, aşteptată, impusă — cu spectatorii. Să concretizăm.
Alexandru Boiangiu nu a fost de mult prezent pe „piaţa cinematografică” cu vreun film nou, deşi numele său este legat de câteva dintre cele mai interesante documentare din producţia anilor trecuţi. Aşteptăm de mult — şi ştim de ce — un film nou, semnat de
Slavomir Popovici. Regizoarea
Nina Behar, personalitate autorizată pe tărâmul filmului de artă, a fost prezentă pe ecranele lui '69 printr-o creaţie de acum câţiva ani. Operatorul
Doru Segal — care şi-a certificat cu brio aptitudinile regizorale — n-a mai realizat de mult vreun film în calitate de regizor. Am aşteptat zadarnic în ultima vreme un „film de autor”, semnat lon Moscu. Sau
Gabriel Barta, sau
Dona Barta, sau Pavel Constantinescu. (Ni se va putea replica că unii dintre regizorii amintiţi, şi pe care i-am putea aminti, au colaborat la filmele pe care studioul „Al. Sahia” le-a consacrat momentului festiv al celei de a XXV-a aniversări a eliberării. Ştim aceasta. Am scris, nu de mult, tot aici, despre această contribuţie. Referirile noastre vizează, însă, producţia întregului an — oferită ecranelor până la începutul lui noiembrie — şi mai vizează de asemenea, indicele de personalitate al creaţiei documentariştilor.) Alţi cineaşti, la fel de reprezentativi, sau pe cale să devină, au realizat creaţii sub nivelul obişnuit. Nu este acesta motiv de reflecţie? Poate fi comparat ultimul film al lui
lon Bostan cu pelicule ale sale din anii trecuţi, precum
Sub aripa vulturului sau
Histria, Heracleea şi lebedele?
Jean Petrovici s-a îndepărtat mult de „stilul” filmelor care l-au consacrat, pierzându-şi pecetea originalităţii.
Anul trecut la Braşov, film−hibrid de Octav loniţă, poate rivaliza cu
lzvoare?
Titus Mesaroş, deşi prolific, a mai făcut vreun film de talia acelui mult şi pe drept citat
4000 de trepte spre cer?
Păuleştii Floricăi Holban nu reprezintă, cumva, un pas înapoi faţă de cele mai bune filme−anchetă ale regizoarei? Să trecem însă peste aceste concretizări, revenind la consideraţii de ordin mai general. Nu este greşită oare tendinţa de a ajunge la abstractizare cu ajutorul abstracţiunilor (şi generalităţilor), deşi — îndeosebi în filmul documentar — faptul concret de viaţă trebuie să constituie „materia primă”? Nu este cazul să deplângem absenţa sau slaba reprezentare în ansamblul producţiei a documentarului satiric, de pildă, a altor genuri (cu trecut şi viitor), precum reportajul propriu-zis, sau „publicistica în imagini”? Sau, în altă ordine de idei: câţi regizori tineri — deşi studioul are multe forţe proaspete — au debutat în 1969? Hotărât lucru, cele mai multe din observaţiile noastre critice nu sunt reproşuri la adresa regizorilor. Deficienţele ţin de un anume mod rutinier (şi depăşit) de a concepe „repertoriul” tematic şi stilistic al producţiei, de o înţelegere unilaterală a rosturilor filmului documentar.
N-aş vrea ca aceste consideraţii critice să fie interpretate drept o nouă „forfecare” abuzivă. Dacă „am ceva” cu filmul documentar românesc, şi „am ceva”, atunci acest „ceva” e departe de a fi ceva supranatural. Este o încredere în capacităţile şi talentul creatorilor de la studioul Sahia, în posibilitatea documentarului românesc de a-şi depăşi condiţia actuală, printr-o ancorare mult mai directă, promptă, decisă în realităţile complexe ale României socialiste. Şi mai este o încredere (fără margini) în virtualităţile genului. Poate de aceea, acum, în prag de nou calendar, ţin să închei aceste sumare consideraţii — cerând consimţământul şi asentimentul cititorilor, al redactorului şef şi al secretarului general de redacţie — cu un sincer „La mulţi ani!” pe adresa tuturor „locuitorilor” casei de la şosea unde se făureşte viitorul filmului documentar românesc.