REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Draga Olteanu - Strălucitul solo al viorii a doua


— Ce părere ai, Draga Olteanu, încercăm să ne contrariem cititorii? Sunt gata să pariez că de la acest interviu cititorul așteaptă cam câte două glume pe centimetru pătrat de hârtie, își ține râsul pregătit prin buzunare și se delectează la ideea unui eventual monolog în stilul Coanei Chirița. Ar accepta cu plăcere, cred, chiar și o înfruntare arțăgoasă, ca în unele din rolurile dumitale...
— Să nu păcătuim împotriva spectatorilor: nu sunt singurii care pun semnul egal între actor și personajele sale. Regizorii sunt cei mai consecvenți recidiviști în problemă.
— Perfect, să-i contrariem și pe regizori. Să renunțăm deci la o conversație în cheie umoristică (dar am fi putut să ne zbenguim vesele și fericite, printre cuvinte, când e vorba de, ca să zic așa, ogorul nostru cinematografic?!). Eu zic să pornim de la fraza, nu foarte exuberantă, cu care am încheiat alături fișa dumitale personală: „am fost întotdeauna vioara a doua. Sau a treia”. Crezi oare că genul, stilul, amploaul dumitale te-au condamnat la acest vitreg plan secund?
— Ai atacat dur cu o întrebare foarte delicată, Sanda Faur, dar la un asemenea atac se cuvine un răspuns la fel de curajos. Da, cred că rolurile mi-au fost măsurate după exploziile temperamentale și după centimetrii de pe bust: iar măsurătorilor acestora se potrivesc, pare-se, locul doi, banca a doua. Am fost silită să-mi duc genul în spinare împotriva firii mele. Nu-i vorbă, nici eu nu am prea îngăduit să se pătrundă în sufletul meu: din sfială, din spaima de oameni, din tot soiul de inhibiții.
— E ultimul lucru la care m-aș fi așteptat: energiile dumitale vitate să fie paralizate de timiditate!... Iar jocul acela clocotitor de pe scenă să fie contrafăcut...
— Să nu mă înțelegi greșit. Eu sunt realmente un om cu izbucniri temperamentale puternice, trepidez lăuntric tot timpul, am un neastâmpăr care nu mă lasă să stau o clipă locului și mă simt adesea ca un cazan care e gata în orice minut, să explodeze.
— Dar în această direcție, rolurile dumitale te-au servit, slavă domnului: aveai momente când ecranul rezista greu aparițiilor dumitale...
— Și totuși, îmi plac rolurile făcute în profunzime, cu vârf de peniță, cu delicatețe. Detest violențele în joc. Mă îngrozește vulgaritatea. Îmi displace pasta groasă, năclăită. Și prefer de departe drama și poezia, comediei. Cred că râsul, dacă e scrâșnit, presupune o oarecare mizantropie și dacă e senin, o anume superficialitate. Nu mă împac cu niciuna din ele.
— Dar faci comedie! Și roluri gras comice...
—Ți-am spus că eu îmi duc cu seninătate crucea în spinare, că fac cu pasiune orice treabă pe care pun mâna… Nu am vrut să devin actriță, am pornit cu inima strânsă spre scenă, roasă de complexe; mă simțeam mult mai la îndemână atunci când dansam sau îmi potoleam furiile interioare punând în scenă serbări școlare. Dar dacă am devenit actriță, înțeleg să-mi fac meseria ca lumea. Nu suport viața în vitrină, zgomotul și lumea mă înspăimântă, întâlnirile ceremonioase mă îngheață: în mod sigur, atunci mă zăpăcesc, mă împiedic, scap farfuria din mână, întorc spatele exact cui nu trebuie. Dar dacă mi-am ales o profesiune care implică și trena acestor gesturi obositoare, o fac! (când nu reușesc să mă sustrag, firește...)
— Cu asemenea gingașă fire, ai fi fost predestinată Julietelor și Ofeliilor fragile, dacă nu te-ar fi marcat cele 5,300 kg de la naștere.
— Îți gust gluma, pentru că o știu lipsită de maliție…
— De vreme ce compătimim cu atâta drag și înțelegere împreună...
— ...dar nu, nu mi-am dorit niciodată Ofelii și nu numai pentru că nu arăt pe dinafară precum ele, ci pentru că nu le semăn, nu mă potrivesc pe dinăuntru cu ele. Mă întrebai dacă nu e obositor să faci totdeauna personajele adjuncte. Este. Teoria rolurilor episodice făcute cu strălucire e adevărată, dar numai pe jumătate. Toți ne dorim, marturisit sau nu, declarat ori nu, prim-planul unui film, al unui spectacol. Ei bine, chiar dacă nu visez să fiu Julieta sau Nora, există roluri pe care știu că le pot face foarte bine; poate cel mai bine. „Mara” lui Slavici, de pildă. Și chiar dacă nici un regizor nu m-ar vedea, Iuându-se după înfățișarea mea, în Vitoria Lipan, eu aș cuteza să mă prezint cu ea la un concurs. N-am ochii ei mari și negri, și nici fața ei smeadă, dar cred că aș arde cu atâta patimă pe dinăuntru, încât mi s-ar transforma până și ochii în cărbune. Dar n-am avut parte de acest rol, deși am trecut pe lângă el, cu inima arsă, pe micul ecran: am jucat-o, acolo, pe cârciumareasa...
— Așadar, Vitoria Lipan e marea dumitale pierdere...
— Marea, dar nu singura. Mi-am dorit să o joc pe Fumegoaia din Atunci i-am condamnat pe toți la moarte: nevasta lui lpu, bețiva satului. Mi s-a propus să o joc. Am acceptat. Mi s-a cerut să stau toată vara în București, așteptând filmările. Am stat. Și dintr-odată, am aflat că rolul a fost încredințat altei actrițe și că eu va trebui doar să-i fac post-sincroanele; dacă n-ar fi vorba de o artistă atât de mare ca Eliza Petrăchescu, n-aș fi acceptat în ruptul capului. Mi se pare cel puțin lipsit de eleganță procedeul acesta de a încurca actorii și de a-i împinge la o anume animozitate.
— Și totuși, nu acesta e păcatul cel mare pe care regizorii l-au săvârșit față de dumneata, după câte am înțeles. Ci faptul că te-au văzut, odată pentru totdeauna, în același gen de roluri, că ți-au canalizat dinamismul și talentul dumitale gâlgâitor spre un comic vital, adesea grotesc și pândit uneori de umbrele groase ale vulgarității.
— Eu m-am străduit mereu să convertesc grosul acesta în pitoresc, să nu aspresc și să nu-mi cobor personajele, să nu transform suculența comică în automatisme hilare.
— Ai încercat treaba aceasta și în „Coana Chirița”?
—Să o lăsăm pe Coana Chirița. Eu nu sunt mulțumită de ea, ea nu a fost mulțumită de mine. Nu am reușit să ne întâlnim ca lumea și nici să ne simțim bine împreună. Din toate Chirițele pe care le-am văzut — și le-am văzut pe toate — cel mai tare mi-a plăcut cea clasică a lui Miluță Gheorghiu, cel mai puțin cea a Dragăi Olteanu.
— Prea multă autocritică — ca și prea multă minte — strică, și nici nu cred că ai dreptate să-ți presari pe creștet atâta cenușă. Este totuși rolul care ți-a adus — din străinătate, cel puțin — elogii copleșitoare. Este mult râvnitul rol de prim plan. Este visul văzut cu ochii.
— Totul e, în viață, ca visele să ți se împlinească la momentul potrivit, nici mai devreme, nici mai târziu, și în conjuctura cea mai potrivită. Dar voiam să-ți mai spun ceva, în legătură cu rolurile de plan secund. Cred că ele te învață cel mai bine ce înseamnă etica profesională a actorului. Ce înseamnă să-ți ajuți partenerul în scenă, să-l lași să se vadă, să nu-I sabotezi. Ce înseamnă să-l susții, să-l lansezi, să-I pui în valoare. Pentru că, să știi, se poate perfect și invers. Se poate să-i tai replica. Să-i acoperi poanta. Să-i sugrumi aplauzele. În scenă, ca și în fața camerei de luat vederi, poate exista o colaborare loială sau o concurență perfidă. Fiind atât de des vioara a doua, trebuind uneori să acompaniez doar, să secondez, am aflat ce înseamnă generozitatea colegială. Am aflat-o chiar de la cei care m-au ajutat pe mine. Marcela Rusu este o parteneră minunată. Dem. Rădulescu este de o corectitudine ireproșabilă, niciodată ei nu încearcă să-și strivească partenerul, știind că aceasta este în primul rând în dauna spectatorului.
— Sunt sigură că nu ești dispusă să-mi oferi, spre transcriere, și exemplele contrarii.
— Ai ghicit. Mai ales că asta se petrece adesea și în film, nu numai în teatru. Deși pelicula este sfântă: ea te arată, cu cruzime și fără putință de a te minți, cum ești, ce poți, cât poți. Filmul este document, este urma pe care o lași după tine, el știe cel mai bine să te păstreze exact, cinstit. Pătrunde până în adâncurile tale și te dezvăluie tot, necruțător, el îți vede, ca la microscop, și ghemul de sentimente și fibra nervoasă. În teatru, convenția te obligă să te încadrezi în cubul de lemn al scenei și aici trebuie să amplifici și să îngroși totul — voce, gest, trăire — ca să te primească și cel de sus, din ultimul rând de la galerie. Da, filmul a făcut mult pentru mine și de fapt lui îi datorez cariera mea. Deși se pare că și aici destinul meu de vioara a doua nu s-a dezmințit...
De la începutul conversației noastre mă tot gândesc dacă să-ți mărturisesc un lucru pe care l-am făcut, ori nu. Nu, cred că mai bine nu spun.
— Îți dai seama că nu-ul dumitale e cel mai sigur mijloc de a ne ațâța curiozitatea, mie și cititorilor acestui dialog?
— N-aveam de gând, crede-mă. Dar totul e atât de nesigur, atât de supus altor factori, dinafară... Mă rog, îți spun: am scris — pornind de la o nuvelă a lui Petru Vintilă, împreună cu autorul și cu operatorul George Cornea — un scenariu de film. I-am zis până una alta „Râsul hienei” pentru că titlul acesta...
— … cam tare, cam gros în intenții, iartă-mă că ți-o spun...
— … poate, dar el definește exact personajul central, Păuna, o femeie aprigă și hulpavă, obsedată de bogăție, care urcă încăpățânată și fără scrupule, treptele înavuțirii ca apoi să se prăbușească, în anii aceștia ai noștri, în propria-i nimicnicie.
— Așadar, ți-ai scris singură un film...
— Nu numai pentru mine, sunt acolo câteva roluri foarte mari, care ar cere un Calboreanu, un Radu Beligan, un Ilarion Ciobanu. Dar găsești că e un păcat de neiertat? Că e o cutezanță prea mare?
— Dimpotrivă. Toată admirația mea pentru acest gest care dezvăluie din nou vitalitatea spirituală și pasiunea dumitale pentru meserie. Și țin pumnii strânși pentru reușita lui…
 
P.S. Am citit scenariul și mi s-a părut realmente extrem de interesant și capabil să ducă la un film de bună calitate. Totul e să se convingă de acest lucru și tovarășul director Dumitru Fernoagă, căruia Draga Olteanu i-a propus spre realizare filmul.
 
(Cinema nr. 12, dcembrie 1972)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: draga olteanu matei, interviu, sanda faur

Opinii: