REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



“Patima” - Bani, dar şi viată


     Într-adevăr, la Patima, când muncitorii naţionalizează întreprinderea, sala arhiplină aplaudă, precum la wester-nuri, când înving binele şi pozitivul. Când Sever, fiul, îi intoarce spatele mamei sale, 
dezgustat de monstruozitatea ei, sala ţine cu fiul, într-un elan crud şi justificat Sunt două reacţii elementare, spontane, extrem de interesante pentru toţi cei preocupaţi de lupta cu şabloanele în filmul nostru. În exactitatea şi sobrietatea ei regizorală, Patima are parte nu numai de creaţia unui «monstru» ca Draga Olteanu, actriţă de talia unei Simone Signoret sau a oricărui cap de afiş în acest gen al femeii-imperiu, ci şi de o idee veche, dar de o mare prospeţime, pasionantă, de care prea puţine filme contemporane cu noi s-au preocupat în cuminţenia lui lineară dar bine articulată, Patima îndrăzneşte să descopere pentru cinematograful zilelor noastre un mecanism simplu ca oul lui Columb, foarte eficace, plin încă de virtuţi dramatice, de care doar câţiva, rareori, s-au atins, fiindcă declanşarea lui nu se poate face fără riscul de a-ţi frige degetele. Simplu, dramatic şi eficace — mecanismul acesta e întotdeauna încins şi dacă nu duce la incandescentă (şi în acest film el duce până aici), nu duce la nimic. Nu te poţi juca nici măcar într-o comedie cu el. Poţi face de dragul lelii Dragoste la zero grade, dar din clipa când spui că ai văzut — de exemplu — o comedie «Dragoste cu zero lei, zero bani» sau, pentru a fi mai con­cret «Cum se fură un milion», urechea se ciuleşte altfel, mintea e imediat aţâţată, imaginaţia începe să fiarbă. Banul, cu ceea ce naşte şi ucide în om, cu ceea ce implică şi explică, cu fascinaţia şi oribilul său, e unul din subiectele mari şi tari ale artei, dând relaţiei fundamentale dintre real şi ideal o dimensiune fără de pereche. Cel care ştie în artă, pe hârtie sau pe pânză, să descrie un om când are (sau n-are) bani, a pus mâna pe o moară cu noroc. Nu-mi va scoate nimeni din cap că filmul româ­nesc cu acest titlu are o asemenea rezis­tenţă fiindcă autorul lui a avut talentul şi inteligenţa să creadă în forţa dramaturgică a lui Slavici şi s-a supus la obiect, obiectul şi subiectul la Slavici fiind ca la nimeni altul în literatura noastră — banul, acest blestemat «duh al aurului» despre care Veroiu şi Piţa ne-au dat o imagine extra­ordinară în cinematografia noastră.
     Pentru a nu fi ipocriţi, să acceptăm însă imediat că e mai uşor să faci filme despre banul în capitalism, într-o lume în care banul e totul — dar această comoditate, bizuită şi înlesnită de analize nemuritoare, nu poate fi şi o îndreptăţire pentru timidi­tatea, pudoarea, cu care scenariştii noştri atacă acest subiect în filmele ce vin spre zilele noastre. Dacă nu se pot trece cu vederea acele comedii simpatice ale lui Geo Saizescu şi D.R. Popescu (la care - coincidenţă! — operator a fost tocmai actualul regizor al Patimii, George Cornea), vehiculând personajul individualist al lui Papaiani care ştie câte ceva despre bani şi rolul lor contradictoriu în viaţa socială - n-aş putea numi multe filme care să privească «tema banului» — cum se zice la şcoală — într-un chip nou, adică integrând-o în acel pasionant proces al formării unei conştiinţe noi, socialiste, generatoare de adânci mutaţii în tot ce-i veşnic sau îşi zice aşa. Pe această temă, filmele noastre, desfăşurate în plin socialism, nu-şi prea dau ghes să descurce complicaţiiie (inerente temelor mari şi viziunilor adânci), ca şi cum banul ar fi rămas ca în capitalism «ochiul dracului» şi eroii noştri foarte angelici nu ar avea puterea să se uite la el, temători ca aceasta să nu le scadă ceva, fie din ideal, fie din real. Or, de foarte multe ori, tocmai această ignorare a «materiei» le dă un aer ireal şi idealizat. Documentele de partid privitoare la construcţia noastră socialistă nu trec niciodată cu vederea realitatea economică a unei orânduirii în care s-a săvârşit o revoluţie în relaţia dintre om şi ban. Banul nu mai este clasicul «ochi al dracului», o forţă neapărat dezagregantă, alienantă - el poate fi privit drept în faţă, cu alţi ochi, fără teamă; această privire nouă poate fi nu o dată definitorie pentru erou, plină de consecinţe pentru artă, inclusiv pentru arta cu care punem în valoare dramatismul naşterii noilor relaţii socialiste dintre oameni, etica acelei cointeresări materiale în care muncitorul nu mai e desfigurat de ban şi nici supus lui. Există indiscutabil nouă concepţie despre câştig şi pierdere, despre avere şi profit în socialism, o relaţie nouă dintre averea colectivă şi profitul individual. Există fără îndoială şi fără să apelăm la idealizări demagogice un mod nou de a «pune omul mai presus de ban», cum îmi spunea o dată un macaragiu la Bicaz, muncind pe un ger de minus cincisprezece grade...      Fără să le fie nici cald şi nici frig, scenariile noastre, dialogul, scenografia şi costumele au o optică egalizatoare şi «discretă» asupra eroilor. Mai toţi par a avea acelaşi salariu. Banii ca atare, fie şi fugitiv, nu apar în existenţa taţilor, mamelor, fiiior şi fiicelor de care ne-am mai ocupat. La CEC - instituţie cu greutate in orice orăşel - nu se intră, n-am văzut eroi să depună sau să scoată de pe acolo ceva. Zi de salariu nu există (printre excepţiiie memorabile, aceea de mare emotie a lui Ciobotăraşu în Aşteptarea). Micile şi vitatele socoteli bugetare, ratele, împrumuturile, C.A.R.-ul, astea nu-s nici măcar «fleacuri», detalii, căci despre ele scenariştii noştri pur şi simplu nu discută, regizorii nu văd pe aici mai nimic nou, când fiecare ştie că-n viaţă nu-i tocmai aşa. Se dezbat nu o dată idei înalte, se aprind conflicte de producţie consistente - dar de multe ori ele nu depăşesc enunţul, nu capătă forţă emoţională, ele omiţând contingentul, rentabilitatea, cointeresarea materială, condiţiile esenţiale între existenţă şi conştiinţă, între productivitate şi morală. Existenţa — în care azi «banul nu mai e totul», dar nici chiar nimic, în care «economicul» nu se mai reduce la ban, dar nici nu-I poate încă eluda - nu are consistenţă artistică şi atunci, de unde expresia gravă pentru idee? Filmele care ignoră sau aplatizează latura economică a existenţei eroilor — reducind-o doar la realizarea planurilor de producţie, la o idee prea generală despre muncă — perpetuează în fond ideea unilaterală că tot ce ţine de ban e sistematic meschin, hâd, egoist sau lipsit de importanţă politică şi socială în viaţa omului nou. O privire realistă, adâncă — demnă de o cinematografie realistă evoluată — trebuie să rupă cu acest şablon. Starea materială a eroilor noştri nu numai că nu e lipsită de contradicţii, dar aceste contradicţii prin felul cum sunt înţelese şi depăşite pot pune în valoare calităţi esenţiale, departe de orice meschinării simplificatoare sau scheme răsuflate. O manipulare inteligentă a acestei teme «eterne» nu ar putea să nu descopere azi şi marile generozităţi, esenţialele dispute între pasiunea şi datoria socialistă, între marile interese populare şi strâmtul egoism, înfringerile sistematice ale afaceriştitor morali, dispreţul de tip nou faţă de omul acaparator, dezgustul franc faţă de omul rapace, acele acte superioare de devotament, altruism şi depăşire de sine, acele investiţii ale inteligenţei constructive în valori morale superioare oricărui CEC sau «viţel de aur»; după cum - şi nu în ultimul rînd — ar putea apare şi noi surse de umor popular, fără de care leul nu circulă. Departe de a-i bagateliza funcţiiie, «banul nu mai e totul» în socialism, aceasta e o revoluţie în ordinea morală şi economică a omului - chiar dacă ea mai are de întâmpinat rezistenţa viguroasă a vechilor concepţii, niciodată ignorate de marxism.
      Dar ce subiecte noi se ascund în această înfruntare!
(Cinema Nr. 2, februarie 1976)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, draga olteanu matei, george cornea, patima film, radu cosasu

Opinii: