REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Cronica documentarului ...etnografic


     Filmul etnografic — spuneam aceasta şi cu alt prilej — este un gen spectaculos prin înseşi subiectele sale. Căci obiceiurile şi riturile, arta populară vor implica întotdeauna un anume grad de mister şi de inedit pentru spectatorul citadin, mister şi inedit (de valori estetice superioare) pe care documentaristul abil nu are altceva de făcut decât să le pună în valoare. Desigur problema nu este reductibilă la parametri atât de simpli, căci o aceeaşi realitate — fascinantă în esenţa ei — poate fi povestită discursiv şi tern, cu zeci de amănunte împovărătoare, sau poate fi potenţată artistic prin mijloace specifice cinematografului — montaj, încadratură, culoare etc. Chestiunea tratării unui subiect etnografic începe însă de la selecţia materialului aflat la dispoziţie, de la priceperea de a alege aspectele cele mai interesante nu atât pentru folclorist (când nu este vorba de o peliculă strict ştiinţifică) cât pentru publicul foarte larg.
     Un film ca Tânjaua din Gălenii Maramureşului, realizat de Maria Spătaru, cred că a ratat tocmai acest „start”, esenţial în fond; altminteri nu-mi pot explica lipsa lui de atractivitate. S-ar putea ca filmul să fie pasionant pentru un specialist — nu prin originalitatea acestui obicei, ci eventual prin diferenţele specifice faţă de alte manifestări similare — dar pentru spectatorul familiarizat cât de cât cu producţia noastră documentară, care a văzut de nenumărate ori plaiurile maramureşene, aspectele maramureşene, bisericile maramureşene, în sfârşit, cam tot ce e tentant în acest epitet de „maramureşan”, pentru acest spectator care vrea neapărat ceva nou (şi are dreptate!), nu are aproape nimic captivant.
     Cu Triptic (scenariul şi regia: Gheorghe Horvat, imaginea: Carol Kovács), trecem la un alt nivel al filmului etnografic, nu numai ca realizare, dar şi ca aspiraţii. Ambiţiile, mai ales, sunt dintre cele mai bune; aici, între nestematele de artizanat oltenesc investigate cu minuţiozitate de obiectiv, pulsează un sentiment şi o idee. Stadiul de inventariere (care poate da uneori rezultate notabile) a fost depăşit. Autorii au încercat să sugereze ceva din relaţia universală care uneşte ritmurile naturii, ale locurilor, de cele ale scoarţelor, ale oalelor şi sculpturilor în lemn, făurite de mâini meştere într-o aparentă spontaneitate.
     Fără să aibă aceleaşi subtile veleităţi, Tradiţii este totuşi filmul memorabil al acestei serii de trei „etnografice”. Sensibilitatea regizorului Jean Petrovici, receptivă altădată mai ales la aspectele solitare de existenţă, consemnează de data aceasta frenezia şi ardenţa unei vitalităţi copioase. Obiceiurile moldoveneşti de Anul Nou înregistrate pe peliculă sunt doar pretexte pentru a comunica stări de o exultanţă contagioasă; de aici şi tensiunea afectivă deosebită a acestui film. Desigur că vibraţia sentimentală nu este singura lui calitate. Revenind la acea selecţie a materialului pe care o pretindeam mai înainte filmului etnografic, trebuie spus că — din acest punct de vedere Tradiţii este un film exemplar. Rareori am văzut surprinsă pe ecran în numai zece minute, atâta frumuseţe şi fantezie în manifestarea geniului popular. Acele dansuri, acele melodii, acele măşti şi acele costume din filmul lui Jean Petrovici sunt incomparabile: arta neagră, care mă fascinase în filmul lui Virgil Calotescu despre Festivalul de la Dakar s-a pierdut undeva în memorie, decolorată parcă de aceste izbucniri de negru şi roşu sângeriu, de ritm, de mister şi de optimism, născute în satele de pe apa Bistriţei şi Moldovei.
     Unele cadre din acest film sunt de o expresivitate rară: un stop-cadru cu câţiva dansatori, îmbrăcaţi în iţari negri, încremeniţi în poziţii incredibile, aminteşte de un peisaj de iarnă al lui Breughel; un apus de soare violentează până la durere ochii cu incandescenţa roşului său, jocul „caprei” este un atent studiu de caractere, mergând până la fabulă.
     Cercetătorul dispus la disocieri de nuanţă va observa cu uşurinţă dubla funcţie utilitară a filmului de artă; pe de o parte, acesta are rolul de a instrui, de a educa publicul mai puţin familiarizat cu modurile moderne de receptare artistică, pe de alta de a conduce pe cei avizaţi (şi formaţi) spre alte domenii ale emoţiei artistice decât cele binecunoscute; cu alte cuvinte, în timp ce filmele din prima categorie constituie un fel de şcoală elementară a artei, celelalte sunt institutul superior, de intimitate cu arta.
     Trei filme din producţia recentă a studioului „Al. Sahia” fac parte din această ultimă categorie tratând — fiecare — domenii speciale ale artei. Două din ele introduc spectatorul în universul de neaşteptată prospeţime al artei româneşti vechi: Io, Ştefan Voevod, (regia: Slavomir Popovici) şi Costumul de ceremonie românesc (regia: Petre Sirin). Ambele filme sunt lucrate cu conştiinciozitate, cu gust, dar — curios! — singura impresie pe care o produc este de admiraţie şi veneraţie în faţa unor obiecte încărcate de ani şi de indiferenţă în faţa filmelor propriu-zise. Nicio diferenţă între a viziona aceste filme şi a contempla nişte diapozitive color. Monotonia este regula lor generală.
     Cel de-al treilea film, Mâinile pictorului semnat de Nina Behar, documentaristă cu vechi şi bune stagii în practica filmului de artă, seamănă cu o analiză grafologică. Detaliul caracteristic este aici „tuşa” pictorului, în care. autoarea încearcă să distingă psihologii şi chiar medii de existenţă. Însă demonstraţia este vădit tezistă şi de aceea neconvingătoare. De vină este poate şi comentariul, interferat tot timpul de o abundenţă de citate (cam fără legătură cu subiectul propus) şi de locuri comune, goale de sens, gen „ pictura se explică prin ea însăşi”, „tuşa, acest contact decisiv între om şi obiect”, „pentru Tuculescu, tuşa capătă semnificaţie de simbol” sau „mărturia dialogului între spiritul creator şi materia concretă”.

P.S. Toate aceste filme consemnate de noi, şi multe foarte multe altele văzute în ultirna vreme, indiferent de valoarea lor artistică, ne-au atras atenţia asupra unei probleme din ce în ce mai acute pentru documentarul nostru: crainicul, Ne-am plictisit până la exasperare de tonul „stas” al majorităţii crainicilor, uşor didactic, desluşit până la a fi pedant, cu note de voioşie silită, alteori sfătos, întotdeauna de o artificialitate frapantă. Evident, într-un asemenea context, orice film fără comentariu, sau cu sunetul în priză directă, devine o adevărată sărbătoare. Oare această situaţie nu poate fi ameliorată cu niciun chip?
 
 
(Cinema nr. 9, septembrie 1967)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, dinu kivu, documentare romanesti, gheorghe horvat, jean petrovici, maria spataru, nina behar, petre sirin, slavomir popovici

Opinii: