«Aş inventa oricând — ne spune el — filme care se petrec într-o pădure, la un colţ de stradă, undeva într-un câmp. Simt nevoia de a determina actorul să evolueze într-o ambianţă proprie lui. De aceea în filmul de institut Viaţa în roz, i-am luat pe cei doi interpreţi şi m-am dus cu ei pe locurile de filmare, unde am improvizat subiectul respectându-le în mare măsură caracterele. Şoferul (şofer autentic) nu ştia nici ce-i un aparat de filmat. Le-am brodat o poveste în care se spune că în viaţă există mereu nişte obstacole, nişte bariere; trebuie mereu să aştepţi să se ridice. Cel care n-are răbdare şi se strecoară — biciclistul — sfârşeşte prost în filmul meu».
Într-adevăr, în scurt-metrajele lui Dan Piţa, nu se întâmplă nimic deosebit Totul ţine de cotidianul cel mai anonim şi se petrece firesc, atât de firesc şi autentic, încât o vreme nici nu-ţi dai seama bine că se petrece ceva. Există doar o atmosferă şi un personaj care, nu ştii de ce, îţi reţine privirea: în Paradisul — un muncitor. În După-amiază banală — un ceferist, în Viaţa în roz — un şofer. Toate faptele sunt văzute parcă estompat, înregistrate parcă în treacăt lar finalul intervine asemeni unei lovituri de teatru, ca să arate că desfăşurarea calmă a gesturilor, a detaliilor, era de fapt un ghem dramatic ce se închega. Pentru că dramatismul nu cere situaţii excepţionale: el există sau se poate naşte din orice, din viaţa zilnică a fiecăruia. Odată filmul desfăşurat către culmea dramatică, uneori chiar tragică — odată ajuns la ea, o zărim numai; nu ni se dă răgazul să suferim din pricina ei. Este doar ceva obişnuit.
