Afecţiunea mea pentru film începe de pe vremea când aveam şase-şapte ani şi când plecam de acasă câte o zi întreagă şi mă ascundeam în sala cinematografului din cartier. Acolo, în rândul întâi, pe bănci de lemn, cu un pumn de seminţe de floarea soarelui sau o pungă cu bomboane în brate, sufeream cu ochii pe ecran, crezând cu sfinţenie tot ce se petrecea pe pâinza magică. Erau filme pe care le vedeam de câteva ori. Uneori luam cu mine şi pe câte un prieten, care era de acord să-i povestesc dinainte ce se întâmpla pe ecran, treabă ce devenise un joc, partenerul acceptând cu respect să-i dezvălui, în timpul proiecţiei, momentele cheie ale filmului. Mai târziu, mergeam la cinema chiulind de la şcoală, o vreme m-am căit pentru ceasurile şi zilele pierdute în faţa ecranului, dar cum nu poţi şti niciodată încotro te duc paşii inconştienţei, rămâne să dovedească viaţa dacă am făcut bine sau rău.
Ţin minte că atunci, demult, am văzut un film care m-a impresionat foarte puternic, nu ştiu cum se chema, ştiu şi acum ce se întâmpla în el. Am încercat, ani de-a rândul, să-I revăd; în anii studenţiei, urmăream, la facultate, toate filmele vechi din aceeaşi dorinţă de a da din nou de el. N-am reuşit nici până acum, dar continui să sper că-I voi reîntâlni odată. Dacă nu, am să-I scriu şi am să-I filmez aşa cum mi-l imaginez acum.
