La începutul lui
A fost sau n-a fost?, personajul lui Teo Corban întreabă personajul Luminiței Gheorghiu: unde e dicționarul? Ea răspunde: în bibliotecă, în spate statuetei ăluia cu barbă. El, nedumerit, aruncă poanta înapoi: Care, Platon sau Aristotel? În cazul filmului
Cărturan, de
Liviu Săndulescu, „ăla cu barbă” e chiar Corban, un bărbat lovit de cancer în metastază, care încearcă să
pună în ordine cele pământești înainte de a pleca de pe lume.
În decursul câtorva zile, Cărturan, căci așa i se spune bărbatului, vrea să-și planifice pomana înainte de termen și să se ocupe de viitorul nepotului său, pe care îl are în grijă. Pentru a face asta, are nevoie să navigheze dimensiuni mai spirituale (discuții cu un preot jucat de Adrian Titieni), precum și dimensiuni mai puțin spirituale [(1) discuții cu potențiali cumpărători ai casei pe care vrea să o vândă pentru a face rost de bani, (2) discuții cu cele ale căror mâini trebuiesc unse pentru ca nepotul să ajungă într-o casă bună și nu la internat].
Între personajele lui
Corban și
Titieni se leagă o relație aproape extra-filmică. Momentele cu cei doi, stând față în față, discutând în diverse spații (birou, biserică, curte), schimbând mărturii confesionale, sunt poate cele mai cald-liniștitoare imagini din film. Când Corban și Titieni stau față în față, ne uităm nu doar la un dialog între personajele lor, ci și la o întâlnire înduioșătoare între doi mari actori ai Noului Cinema Românesc.
Pentru un film despre o moarte palpabilă, concretă, care stă să se întâmple, lui Cărturan îi lipsește dimensiunea grav-spirituală. Probabil că lipsa sa de greutate se datorează amiciției cu care fiecare interacțiune, fie că e vorba de funcționari ai statului, vecini, sau gropari, e înzestrată. În
Cărturan oamenii nu sunt răi, nici buni, nu prea au nimic de împărțit și încearcă — fără a face o filozofie din asta — să treacă pe lângă viață cum trece viața pe lângă ei.
Subiectul său profund e derulat cu inimă ușoară. Deși se apropie de estetica noului val,
Cărturan nu se calchiază pe principiile sale determinante, iar asta produce o experiență incompletă, sau cel puțin disjunctă. Însă, spectatorul se poate bucura de un film, sustras din cel de pe ecran, compus mai degrabă de percepție, al unei relații calde dintre un preot și un bărbat pe moarte, dar și dintre doi actori, a căror relație, spre finalul filmului, se apropie de dulceața amăruie a prieteniei dintre Rick și Victor din Casablanca. Doar că aici nu e vorba de pierderea unei iubiri, ci a unei vieți în sine, care, s-ar putea spune, doare aproximativ la fel de tare. (Emil Vasilache,
cinepub.ro)
