REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



“Hîrtia va fi albastră”: Brutalism, nu brutalitate


     În 1990, cei mai tineri colegi din generația post-89 a școlii naționale de film erau doi puști cu liceul de abia terminat. Dacă Tudor Giurgiu mai păcălea vârsta cu ochelarii unui Dexter transilvănean, munteanul Radu Muntean era mezinul grupei. Astăzi, cei doi sunt regizori importanți, oameni serioși, carevasăzică.
     Înainte să scriu acest mic intro la premiera Hîrtia va fi albastră, de Radu Muntean, am dat un scurt Google search (images), al cărui rezultat l-am comparat cu polaroidul pe care îl țin în mână: excursia clasei noastre la Augsburg în Germania, la Zilele filmului studențesc 1992, anul în care am reușit să obținem primul pașaport al libertății. O  lacrimă nostalgică, în colțul ochiului... 
     Libertate, ultimul film al lui Tudor, l-am văzut recent și sper să îl găzduim cândva, și pe el, pe cinepub.ro. Însă cadoul nostru în Ajun, pentru voi, este filmul lui Radu: îmi doresc să vă bucure la fel de mult, precum m-am bucurat și eu când l–am obținut, cu sprijinul CNC și ANF. Mă opresc însă aici - sunt mult prea subiectiv pentru a comenta premiera - și las pe un coleg dintr-o generație care nu are nimic de-a face cu Revoluția (noastră?) să o facă, mai jos. În mod paradoxal, Crăciunul lui 1989, deși gri și sărac, a fost plin de speranță pentru cei din generația mea. Sper să aveți parte și voi de aceeași bucurie a speranței. (Lucian Georgescucinepub.ro)
     Cel mai recent film al lui Tudor Giurgiu, Libertate, a fost comparat în recenzii cu Hîrtia va fi albastră a lui Radu Muntean. Două filme despre revoluție, două filme cu un ansamblu impresionant de actori, două filme care de fapt nu prea au nimic în comun.
     Există un joc video independent, dezvoltat de niște ruși, care se numește ШХД: ЗИМА / It’s Winter. Un simulator care te plasează într-un apartament sovietic (hrusciovcă), într-un spațiu ambiguu post-sovietic, într-o imagistică care se aseamănă cu orașul Pripyat, dar care nu conține radioactivitate. Bate vântul, ninge, în curtea dintre blocuri s-a așternut zăpada. Nu poți face mare lucru. Poți încălzi apă pe aragaz, poți să aprinzi lumina sau să deschizi geamul, să deschizi dulapul sau să ieși afară. Doar că liftul nu merge, trebuie să o iei pe scări. Iar afară, ninsoarea scârțâie sub încălțări. Nu-i țipenie de om în jur. E frig, probabil că toată lumea stă în case. Iar cerul e violet, ca de iarnă. 
Aș compara, într-o măsură, Hîrtia va fi albastră cu o astfel de experiență, în timp ce pe Libertate a lui Giurgiu l-aș pune în categoria Call of Duty jucat online. Două lucruri complet diferite, două plăceri, sau traume, complet diferite. 
     Dacă în Hîrtia… primul cadru, un plan ansamblu, ne dezvăluie finalul, soarta tragică a personajelor pe care urmează să le urmărim (aproape într-un efect Hitchcockian), ca la final să revină la același moment, să ne arate planuri medii și să taie fix înainte ca gloanțele să ciuruiască brigada de milițieni, Libertate nu restricționează accesul nici la fețe, nici la gloanțe, ci face din ele obiectul unei scoptofilii aproape auto-erotice.  
     De exemplu, când Victor Morozov compară în cronica sa rolul lui Andi Vasluianu din Hîrtia… cu rolul său din Libertate, el spune că în primul Vasluianu joacă un „țigan” confundat cu un arab, iar că, în cel de-al doilea, e vorba de Vasluianu în rolul unui ofițer al armatei. În primul rând, ne întrebăm de ce Morozov nu spune că una din replicile de milioane din secvența care relevă respectiva încurcătură este „ce arab, bă boule? sunt din Berceni, bă boule”. În al doilea rând, pentru ca Vasluianu — și nu numai — să-și poată etala figura mai presus de partitură în filmul lui Giurgiu, a fost nevoie ca, în intervalul de timp care începe chiar înainte de Hîrtia… și până în momentul Libertate, figura actorului să fie folosită și răsfolosită în filmul românesc, pentru ca ea să-și capete familiaritatea; cu alte cuvinte, că una n-ar fi fost posibilă fără cealaltă. 
     În al treilea rând, iar aici sunt de acord în parte cu Morozov, dacă rolurile din Libertate se simt ca niște partituri necoapte, e pentru că, pe lângă veridicitatea scenografiei și costumelor filmului, pe lângă pac-pac-uri și dilema unui neam strâns cu ușa în momentul revoluției, filmul lui Muntean dădea seama și de intervaluri — altele decât cel despre care spuneam mai devreme — virtuoase, care lăsau loc deopotrivă de liniște și zgomot, de forță majoră și detensionare, și nu în ultimul rând, aveau grijă, prin scriitura excelentă a trio-ului de scenariști Răzvan Rădulescu, Alex Baciu, Radu Muntean, să ofere o trăire palpabilă, în care nu sclipirea din ochii spectatorului, care privește epoleții și kalașnikovurile lui cutare sau cutare, ne interesa la personaje, ci faptul că le e frig, că n-au mai fumat o țigară de mult, sau că îi încearcă sentimente amărui de eliberare. 
     Personajele din Hîrtia… sunt niște personaje poetice, pentru că fiecare își dorește eliberarea, însă expresia pe care o ia această dorință iese prin niște forme înguste, inadecvate, așa cum spune și poemul lui T. S. Eliot, The Hollow Men/ Oameni găunoși: „Şi astfel se termină lumea/ Nu cu-un bang ci cu un scâncet” (trad. Mircea Ivănescu). Și aș avea îndrăzneala să completez, că poate nu cu un scâncet, ci cu un „ce arab, bă boule? sunt din Berceni, bă boule”. (Emil Vasilache, cinepub.ro
(23.12.2023)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alex baciu, cinepub.ro, hirtia va fi albastra film, radu muntean, razvan radulescu

Opinii: