Cântecul de sirenă al protocronismului

     „Tăbliţele de la Tărtăria”, descoperite în 1961 de către Nicolae Vlassa, au stârnit o gamă largă de reacţii, de la neîncredere la exaltare. Unii au susţinut şi mai susţin şi astăzi că sunt nişte fake-uri a căror vârstă nu poate fi determinată cu ajutorul carbonului radioactiv pentru că descoperitorii s-au grăbit să le ardă imediat în cuptor chipurile pentru a nu se deteriora.

Alţii s-au entuziasmat şi se mai entuziasmează încă la ideea că pe meleagurile noastre a apărut cu 5000 de ani înainte de Christos prima scriere din lume, răpindu-le astfel sumerienilor primatul.

     Discipol al lui Andrei Blaier care la Universitatea Ecologică l-a iniţiat în tainele regiei de film, Leonardo Tonitza şi-a făcut ucenicia pe alte meleaguri, a lucrat în televiziune, iar acum apare pe ecrane cu un documentar de lungmetraj - Niascharian / Să renaştem -,  realizat după o lungă pregătire şi după câştigarea concursului de proiecte organizat de Centrul Naţional al Cinematografiei. Modelele se doresc a fi binecunoscutele filme difuzate pe Discovery sau BBC, care combină informaţia documentară şi comentariile unor specialişti în domeniul respectiv cu secvenţe înscenate. Asta încearcă şi Leonardo Tonitza care, pentru a ilustra mai bine supoziţia cum că artefactele de la Tărăria ar fi aparţinut unei preotese a cărei menire era să adune în jurul ei o comunitate, plimbă prin cadru trei femei pictate pe faţă şi purtând atârnate la gât amuletele respective. Nu precaritatea acestor înscenări ar fi problema ci puţinătatea substanţei documentare care generează imagini şi comentarii repetitive. Dându-şi seama că nici afirmaţiile unor arheologi  de diferite naţionalităţi dar specializaţi în zona Balcanilor, nici supoziţiile acestora privind ritualul de înmormântare din perioada neolitică sau legăturile dintre calendarul lunar şi ciclul menstrual, nici diferite consideraţii adânci (ex. „Adevărul nu poate fi spus, dar poate fi scris” sau „Când vrei să ascunzi ceva îl aşezi în văzul tuturor şi îl acoperi cu minciuni”) citite cu intonaţie de către Zoltan Butuc, nu ajung pentru un lungmetraj, filmul îşi îndreaptă paşii spre alte zone. El abandonează Tărtăria şi o porneşte voios spre Nistru la Cosăuţi unde s-a găsit o gresie inscripţionată, apoi în Bulgaria la Svestari unde sunt nişte morminte vechi care rivalizează cu Valea Regilor din Egipt, mai departe la Ezerovo pentru a ne arăta un inel deasemena inscripţionat, şi înapoi în România, la Callatis unde s-a descoperit „cel mai vechi papirus din Europa” şi la Sinaia de unde provin celebrele plăcuţe foste de aur care au rămas de plumb, ca să ajungă spre final la „Codex Rohonczi” de la Viena şi la „Biblia lui Wulfilla” de la Uppsala. Pentru ca în acest galop să nu se piardă legătura cu România sunt inserate în repetate rânduri imaginile  Babelor şi Sfinxului din Bucegi despre ale căror origini şi virtuţi s-a glosat îndelung. Tot în încercarea de a trage spuza pe turta noastră, numele lui Wulfilla (misionar care pe la 341 i-a creştinat pe goţii din Balcani) devine Vulpilă! Poate Lupilă, în cel mai rău caz.
     Pornit cu cele mai serioase intenţii, Niascharian / Să renaştem (a propos, despre ce renaştere o fi vorba?) e greu de urmărit fiind prea lung, prea prolix şi prea subjugat de sirena protocronismului căreia Leonardo Tonitza îi cade victimă.
  Imagine: Nicolae Cara
Detalii: www.niascharian.ro