Cannes 2016. O posibilă Palme Dog?

     Criticul revistei „Variety” nu glumește când își exprimă credința că filmul lui Bogdan Mirică ar fi cel mai serios candidat la premiul neoficial Palme Dog, care onorează o prestație canină, acordat cât se poate de serios chiar de un grup de critici. Laureatul de anul trecut, White God, al lui Kornel Mundruczo, avea să facă, apoi, o frumoasă carieră. Propunerea lui Peter Debruge nu minimalizează meritele filmului, descifrat, în liniile sale principale de atac, „ca o incursiune tensionată într-un hinterland al României, în care Răul dă târcoale și unde se dovedește că oamenii nu sunt cu nimic mai buni decât animalele”. Cronicarul de la „Hollywood Reporter”, Boyd van Hoeij, apreciază pelicula pentru „caracterul ei puternic vizual, ceea ce îi oferă calitatea de a fi un film mai degrabă al stărilor, decât al deplinei coerențe narative”. Am început cu aceste citate pentru că mi s-a părut a regăsi în ele ceea ce poate și noi și autorul am dorit, și anume situarea lui în primul rând în zona căutărilor unui drum stilistic. Asocierea pe care o face Mathieu Macheret în pagina din „Le Monde”, simbolistica piciorului de mort, din primele cadre, care ar fi „un semn al rebuturilor unor structuri sociale mafiote din România postcomunisă”, mi se pare cam alăturea cu drumul. Ceea ce se impune cu adevărat în acest debut este voința de stil, detectabilă în așezarea în spațiu atât de bine controlată, în stranietatea relațiilor dintre personaje, din clipa în care apar în câmpul filmului, la intervale atent măsurate. Roman (Dragoș  Bucur), moștenitorul unei mari întinderi de pământ achiziționate de un unchi, în condiții se pare nu tocmai oneste, se trezește într-un loc ce pare blestemat, în care se găsesc semne ale  unor morți suspecte, în care un nou venit poate dispărea fără urmă. Anxietatea plutește la tot pasul. Nopțile, noul proprietar este obligat să stea de veghe, zilele -  încearcă să dezlege misterul puținilor oameni care i se arată în cale. În caietul-program, cineastul insistă asupra obsesiei sale de a înțelege zonele de umbră ale naturii umane. „Eroii din filmul Câini au pentru mine o anume particularitate. Ei știu că natura lor profundă este coruptă și nu pot face nimic pentru a îndrepta ceva. Se întâmplă ca uneori, în viață, să fii conștient de angajarea pe un dum greșit și, totuși, să nu faci nimic pentru a corecta. Este cazul protagoniștilor mei,...degeaba își cunosc, rațional, contradicțiile, nu ajută la  nimic. Aleg să rămână ceea ce sunt în adâncul lor. Filmul este povestea a trei bărbați care, în ciuda aparențeor, se aseamănă enorm. Nu fac decât să se înfrunte între ei. Adevărata bătălie este cea pe care o duc cu ei înșiși”. Chiar dacă dacă aceste afirmații ale cineastului sunt oarecum cețoase, construcția de pe ecran transmite sentimentul neliniștii, al primejdiei. Și nu este neapărată nevoie de pigmentul recoltat de la un Tarantino sau de la frații Coen în, de altfel, foarte buna secvență a examinării minuțioase a piciorului mortului din eleșteu, operație executată de polițist  (Gheorghe Visu) cu o minuție exasperantă, apropiată de tresărirea paradoxal comică a filmelor de groază. Este de ajuns, bunăoară, ca bruta zâmbitoare; interpretată de Vlad Ivanov, cu o relaxare dătătoare de fiori, să ceară un pahar cu apă și condamnarea la moarte e semnată. Ce va fi, vom vedea. Amintesc numai că președinta juriului secțiunii Un certain regard este delicata actriță Marthe Keller. Un lucru este sigur: Bogdan Mirică aparține și el „prezenței de acum clasice a României, la Cannes”, așa cum anunța delegatul general Thierry Frémaux, înainte de a-l invita pe autor pe scenă.