...Pentru început și fără pic de modestie (nici măcar „falsă”, ba chiar dimpotrivă!), sunt dator a rezuma, în doar câteva momente, împrejurările ce au precedat posibilitatea ca filmul Cortul să apară, în premieră pe ecranele noastre, probabil în toamna acestui an:
Inițial, povestea s-a numit „Asfalt”, numărând doar câteva pagini dactilografiate și apărând întâi într-un volum de proză scurtă, cu puțin înaintea evenimentelor din decembrie '89 - apoi inclusă într-o culegere de proză a subsemnatului, apărută la câțiva ani după Marea Brambureală de atunci - prin bunăvoința editurii Albatros (căreia îi mulțumesc din suflet, cu această ocazie, adresându-mă în acest sens doamnei Georgeta Dimisianu, directoarea editurii!).
Între timp, beneficiind de dreptul de autor asupra prozei mele, am dezvoltat acest subiect, aducându-l la nivelul unui scenariu de film (cum procedasem, cu ani în urmă, în cazul Reconstituirea - filmul realizat de către Lucian Pintilie), cu diferența că, în paralel, am scris și micro-romanul „Asfalt” (ce urmează să apară la aceeași editură, Albatros, tot în toamna asta și care, în mod bizar, dar onorant pentru mine, a luat premiul pentru proză scurtă, decernat la sfârșitul anului trecut de către editura... „Nemira”!?). Asta este însă o cu totul altă poveste, să revenim așadar la scenariul filmului:
...În anul 1993 (sau poate că mai înainte, asta nu mai contează!, scenariul „Asfalt” este predat Centrului Național al Cinematografiei - CNC cu alte cuvinte, președinte Dan Pița -, acestuia din urmă proiectul acestui viitor film părându-i-se absolut formidabil...! El este intrat așadar în custodia Casei de filme „Solaris”.
...Și rămâne acolo timp de ani și ani de zile: este discutat în cadrul CNC... lăudat, până la limitele bunului simț!... propus spre realizare... apoi stopat sistematic! (între timp, acele filme românești ce ies totuși în premieră pe piață - nu toate, dar!? - primesc reacția publicului român și a criticii așa cum se cuvine!). Concluzia, care nu-mi aparține, este următoarea: „Dacă tot avem din ce în ce mai puțini bani - ceea ce nu este adevărat: s-au cheltuit miliarde!, N.A. - de ce aceste filme sunt din ce în ce mai proaste...?!”; de ce spectatorul român merge mereu mai rar la filmele românești... să fie invazia filmelor americane explicația?! Bun: atunci de ce același public nu face coadă la filmele americane... proaste?! Căci sunt destule!?
...În anul 1997, Guvernul României scoate o dispoziție prin care se oferă suma de 500 milioane producției unui film, cu condiția ca scenariul acestuia să fie trecut printr-un CONCURS, iar regizorul lui să fie debutant în lungmetraj artistic; ultimul vicepreședinte al CNC, domnul Decebal Mitulescu, organizează într-adevăr acest CONCURS având un juriu format din personalități ale culturii și indiferent de eventuala politică pe care o practică aceștia, rezultatul fiind: „Asfalt”, nominalizat pe locul I, decupajul aparținându-i regizorului Bogdan Cristian Drăgan!
Decupaj ce va intra curând în producție...(către sfârșitul anului trecut și exact în perioada în care CNC dispare de pe firmament, fiind înlocuit cu „Oficiul național al cinematografiei”)...
lată, filmul este aproape gata... se așteaptă premiera!
Nu i se va mai spune Asfalt (o apărut în acești ani filmul Asfalt Tango, al lui Caranfil - păi câte asfalturi avem în țara asta?!), acum i se spune, pur și simplu: Cortul...!? Nu e rău... de fapt, întreaga societate română nu cumva trăiește... într-un cort?! Care, la o adică, nu se desface, la fel de promiscuu, precum a fost... instalat?!
Vă rog să rețineți că eu nu țin, neapărat, să subscriu la această idee... dar poate că s-ar putea - cine știe?!
...Și ajung astfel, stimați cititori ai acestor rânduri (după această lungă și plictisitoare introducere), să mă refer la acest film, Cortul... pe care l-am văzut, cum e și firesc, „in nuce”: adică nu în copia finală, pentru că la aceasta se mai lucrează! - adică să mă refer la un film conceput de mine, dar gândit apoi și realizat de către alții; iată și cum:
În primul rând: extraordinara capacitate de adaptare a regizorului B.C. Drăgan în a „adopta” condițiile impuse de scenariu la condițiile de filmare propriu-zise (inițial, ziua de 21 decembrie '89 - cea pe parcursul căreia se desfășoară acțiunea - a fost o zi surprinzător de senină; în mod straniu, filmările ce s-au efectuat în aceeași perioadă, dar cu nouă ani mai târziu!, a fost când ploioasă, când cu lapoviță, deci, practic, timpul de filmare s-a redus la un sfert!).
În al doilea: aceeași capacitate a regizorului de o se descurca cu banii, domnilor!, și nu doar pornind de la cele 500 milioane aprobate pe la mijlocul anului trecut, filmul în forma sa finală nu a consumat nici măcar un miliard și jumătate de lei! (pentru cei care par speriați de o astfel de sumă, le amintesc doar să consulte nu cu cât se face un film american la ora actuală - ci să se informeze cam cât e bugetul unor filme românești „restante”, care solicită „suplimentare de fonduri”, deși intrând în producție acum câțiva ani... consumând așadar câte ceva din frișca sumelor vărsate!)
În al treilea: atât cât am văzut din Cortul - și atât „cum”! - mă face să-i mulțumesc lui Bogdan pentru faptul că - indiferent de greutățile prin care a trecut, ca debutant în lungmetraj și nu numai! - a păstrat nealterată ideea scenariului inițial, și anume: dacă greșim și în MOARTE... cine mai repară?!
... Dar să vedem, totuși filmul!
