O foarte bună actriţă de film (dar foarte bună –
Ioana Pavelescu); un sensibil şi nextrem de intersant regizor de film (
Alexandru Tatos – autorul acelui de neuitat
Mere roşii); un încă tânăr interpret distribuit destul de rar, dar faţă de care ne păstrăm deplina încredere (şi aici, de altfel, într-un rol episodic –
Dan Nuţu); în sfârşit un inginer de sunet cu totul excepţional, atât ca meserie cât şi în pasinea sa declarată pentru filmul artistic (tânărul
Horea Murgu remarcat încă de la
Ediţie specială al lui
Mircea Daneliuc) – vin toţi aceştia secondaţi de câteva nume cunoscute ale studiourilor DEFA–Berlin să ne prezinte un film românesc de actualitate, a cărui acţiune se consumă practic într-o altă ţară.
„Vreau ca filmele noastre să nu se mai bâlbâie, să nu se mai exprime incoerent, să nu mai şuşotească oricât de frumos ar face-o, ci să vorbescă tot mai apăsat, mai puternic, mai curajos, mai adânc – să spună cât mai mult!” – afirmă Tatos textual în programul de sală. Ce a făcut el în acest scop?
A preluat un subiect destul de banal, de comod, care „se poartă” – dar care nu exclude însă tragicul, realitatea fiind de multe ori mai dură decât ne-o putem închipui! – subiectul celor care „trec graniţa”, dăruindu-i prin propria sa personalitate un ceva anume, construind o lume aparte, singulară. Prilej de a diseca extrem de fin psihologii nuanţate. Principalul merit al acestei pelicule – principalul merit al regizorului, fireşte, a fost acela că s-a ferit în mod impecabil de cursa moralizatoare a subiectului propus, adâncind înţelesurile dramei. Fiindcă indiferent de naţiuni, de limbă sau de conjunctură, povestea omului care-şi părăseşte ţara, locul natal, a rămas şi va continua să rămână o dramă!
Tatos evită dinadins spectaculosul, ţara în care se consumă acţiunea, o ţară occidentală, apare văzută dinăuntrul psihologiei unui popor anume, un popor civilizat şi muncitor, e drept, dar rece. Extrem de rece, de neprimitor, de egoist aş zice. De închistat în moravuri, aparent sigur de sine dar în fond bântuit de teamă şi nedumerire. Oamenii de aici nu se poartă urât cu tânăra sosită tocmai din România, dimpotrivă, sunt chiar extrem de politicoşi, vidul lor interior însă nu poate scăpa eroinei, debusolarea ei se produce lent, dar implacabil – trimiţând-o în braţele disperării – tocmai pentru că firea ei deschisă şi caldă nu-şi poate găsi terenul pe care să se împlinească. Există în acest sens, în film, momente psihologice de mare şi subtilă fineţe, de adevăr.
Reîntoarcerea în ţară, în urma evidentei eşuări a căsniciei, devine astfel rezultatul unor frământări fireşti, este o soluţie pe care personajul şi-o cere, nu care i se impune.
Alexandru Tatos rămâne cu acest al doilea film al său o personalitate originală şi discretă, e destul de reţinut – îl simţim! – la fel cum îl simţim însă şi dornic, extrem de dornic de a se dezlănţui, de a arde, de „a spune cât mai mult”, cum spunea el într-adevăr în programul de sală. Cu condiţia să plece de la un subiect, de la o poveste care să-i permită asta!
